FANDOM


Creştinismul, fenomenul spiritual cu cea mai revoluţionară finalitate în construcţia Europei a fost socotit drept unul particular pentru românii timpurii. S-a perseverat în a se crede că la începuturile medievale, el a fost o componentă a ADN-ului tuturor românilor. În fond, a fost un proces de creştere atât de normal încât este de înscris în fluxul spiritualităţii civilizatoare al tuturor popoarelor continentului. A menţinut un fond teologic esenţial, dătător de identitate, dar s-a adaptat mereu istoriei. Astăzi creştinismul încă îşi educă sau îşi câştigă adepţii, devenind atractiv prin mesajele sale strict conexate vieţii sociale, îi întăreşte cu noi argumente sau dovezi pe cei crescuţi deja în mediul său ori, dimpotrivă, îi pierde în faţa unor religii mai agresive sau mai rezonante pentru tipuri de conştiinţe remodelate de alte împrejurări, la fel de istorice. Într-un astfel de context, un evreu poate deveni fratele călugăr de la mănăstirea Rohia, iar un neaoş coborâtor din daco-romani se poate dovedi un cadiu dobrogean înţelept.

Din punct de vedere istoriografic, la unirea Transilvaniei cu vechiul regat, „taberele” ortodocşilor şi greco-catolicilor se conciliau relativ privitor la studierea timpurilor medievale, lucrurile s-au agravat mai apoi. Ultima competitoare a fost scoasă fizic din ecuaţie, fără ca prima să nu fi avut şi ea de pătimit din cauza prohibirii generale a studierii temelor religioase. Abia din deceniul opt al secolului trecut s-a înţeles că eliminarea Bisericii dintre temele studiate de istorie reprezenta nu doar o gravă amputare a cercetării ci, pur şi simplu, sabotarea oarbă a surselor dătătoare de identitate românilor. După reperul stabilit de noi, istoriografia bisericească s-a reluat viguros, dar numai în haine ortodoxe, fără ca istoricii laici să mai fi recuperat vreodată o poziţie normală în cadrul cercetărilor. Pentru non-clerici au existat chiar interdicţii formale de publicare în reviste sau volume ale Bisericii. Urmarea a fost că, cel puţin în marile tratate, referinţa la spiritualitate a devenit nebuloasă ori voit acoperită de noţiuni intenţionat evazive („permanenţă”, „continuitate spirituală” şi altele asemenea). Aşa că istoriografia bisericească şi-a dezvoltat din ce în ce mai ferm un discurs paralel, axat aproape numai pe investigarea componentelor ortodoxe, în vreme ce istoricii laici au părut timoraţi de ideea de a se „atinge” de un teritoriu dacă nu exclusivist, măcar foarte sensibil, care avea alături ameninţătoarele „mase”, teoretic încă făptuitoare de istorie (a se vedea sloganul cu „biserica şi armata” în care românii au mare încredere). S-a ajuns într-atât de departe, încât relevanţa izvoarelor nu a mai contat.

Că avem de-a face cu o carenţă de imagine în literatura noastră de specialitate ne-o demonstrează lucrările generale europene care se ocupă cu creştinismul românesc incipient. În termenii cei favorabili nouă, dar foarte vagi, s-a scris că plantatio ecclesiae pe pământul românesc s-a săvârşit prin „profunde mutaţii”. Adevărat, dar extrem de general, fără nici un fel de detaliu de luat în seamă.

Discuţiile de ultimă oră privitoare la subiectul nostru s-au sintetizat de către Florin Curta. Printre altele, autorul indică faptul, liniştitor pentru unii conaţionali, că românii nu sunt singurii cărora nu li se cunoaşte perioada de creştinare/convertire religioasă. În listă figurează şi longobarzii, ostrogoţii şi gepizii. Pentru creştini, tovărăşia nu este prea onorantă, dar măcar reuşim să identificăm o serie în care am putea figura.

Între cele două concepte utilizate – creştinare şi convertire –, doar primul are valoare reală, rezistentă, celălalt este un simplu eveniment de turnură care poate fi urmat de consecinţe nesemnificative. Să mai inserăm o generalitate eludată consecvent. A te creştina însemna nu doar a începe să crezi într-un Dumnezeu unic, a purta vreun obiect marcat cu două linii întretăiate, ci de a trăi ca un creştin. Or, implicând analiza modului creştin de viaţă, la un examen exigent, multe secole de „continuitate” ar eşua lamentabil.

Mai avem nevoie de sublinierea unei disocieri esenţiale care nu s-a făcut. Una ar fi o discuţie despre creştinism (religiozitate individualizată şi conexiunile ei), alta ar fi despre Biserică (instituţia care gestionează cultul creştin şi normele de conduită ale celor aparţinători). Dar, cum vom vedea mai departe, în istoriografia românească planurile s-au interferat într-atât încât să dea impresia că ar fi realităţi indisolubile şi imposibil de cercetat diferenţiat.

La începutul secolului al VII-lea, întreaga reţea ecleziastică a Bizanţului timpuriu a dispărut de la Dunăre, împreună cu structurile politice ale aceluiaşi stat. De atunci a încetat şi orice veleitate ori posibilitate practică de a întreţine ori iniţia ceva bisericesc în spaţiul din jurul Carpaţilor. Cezura este într-atât de semnificativă încât a primit mai multe nume: „sfârşitul creştinismului antic în spaţiul românesc”ori „destrămarea Bisericii şi supravieţuirea creştinismului popular”. Cum Imperiul nu a avut niciodată parteneri politici serioşi la nordul Dunării, el nu avea motive să facă eforturi pentru iniţierea cuiva în spiritul creştinismului. Prin urmare, răspândirea şi „întreţinerea” unui spirit creştin rămânea pe seama unui misionarism dependent de indivizi şi cu foarte puţine şanse de a fi sprijinit constant şi eficient de unele centre ecleziastice.

Sursa: AteuBinecuvântat.Wordpress.com

Vezi şi Edit

Legături externe Edit

  • Biserica Ortodoxa Romana s-a opus unirii de la 1918: 1, 2

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki