(Această pagină se poate vedea mai bine în format Monobook )
Introducere[]
Evoluţia de la maimuţă primitivă la Homo sapiens
Până prin secolul al XIII-lea, majoritatea acceptau povestea biblică a creării omului. Apariţia naturaliştilor şi mai ales a evoluţioniştilor, cel mai de seamă fiind Charles Darwin, a condus la pierderea statutului privilegiat acordat religiei şi a plasat dezvoltarea fiinţei umane în contextul teoriei evoluţiei. Acest lucru a fost confirmat de numeroasele descoperiri arheologice: schelete, unelte primitive, vechi aşezări. Mai mult, clasificarea, datarea şi evaluarea lor cu ajutorul tehnologiilor moderne a facilitat înţelegerea originii omului.
Epoca pietrei[]
Oameni de Neanderthal la vânătoare de urşi de peşteră
Teoria evoluţiei a lui Charles Darwin sugerează că omul a evoluat din antropoizi. Teoria creaţionistă, susţinută în special de religiile monoteiste, consideră că omul a fost creat de divinitate şi nu a mai evoluat de atunci.
Evoluţia omului primitiv a însemnat şi dezvoltarea capacităţilor sale mentale şi intelectuale. Un moment important îl constituie apariţia limbajului simbolic şi apariţia cultelor funerare.
Conform ultimelor cercetări, începând cu Homo ergaster putem vorbi de conştiinţa de sine a omului, de conştietizarea existenţei celorlalţi, precum şi de abilitatea de a utiliza limbajul.
Tumuli (morminte în formă de movilă) din lespezi de piatră gravată (Franţa)
Un grad mai înalt de abstractizare mentală este indicat şi de modalitatea de înmormântare a morţilor, care evidenţiază faptul că omul primitiv devine conştient de propria sa efemeritate.
Încă din paleoliticul timpuriu s-a practicat înhumarea craniilor şi a mandibulelor, în special de către hominizii care populau teritoriul de azi al Chinei.
Locuitorii peşterilor din paleoliticul mijlociu aveau cu siguranţă ritualuri funerare, după cum o dovedeşte descoperirea unor schelete. Acestea erau poziţionate cu grijă, fie întinse pe spate, fie ghemuite, cu unelte de piatră plasate alături. Craniul se bucura de o atenţie deosebită, creierul find adesea extras prin perforaţii.
În paleoliticul târziu, pe trupurile morţilor se presăra de obicei ocru, un pigment roşu. De asemenea, în morminte erau plasate, pe lângă unelte şi obiecte valoroase prelucrate cu multă migală. Tot în această perioadă, morţii erau puşi în poziţie aşezată în gropi săpate special pentru acest scop.
Numeroase descoperiri indică existenţa unor culte şi ceremonii de sacrificare. Primele forme de religie indicau misticismul asociat vânătorii şi pregătirii hranei.
Apariţia credinţei într-o forţă transcendentală care cere jertfe a reprezentat un moment fundamental în etapele dezvoltării psihice a omului. Un alt aspect esenţial este legătura aparte între om şi animal, vânător şi pradă (animalism), om şi mediul în care trăieşte.
Primele religii sau culte erau asociate cu vânătoarea. Unul dintre cele mai vechi ritualuri, datând de la sfârşitul Paleoliticului timpuriu, era sacrificarea unor animale. Au fost descoperite multe schelete de animale (în special mamuţi) cu multe podoabe aşezate alături.
Locuitorii cavernelor din Paleoliticul mijlociu decorau şi modelau craniile urşilor de peşteră, îngropându-le apoi, sau le aşezau în spatele unor ziduri de bolovani. Această practică se pare că a dat naştere cultului ursului de peşteră.
Stabilind analogii cu ritualurile şamanilor din triburile siberiene de vânători, unii cercetători au interpretat împodobirea şi atenţia specială acordată oaselor de animale ca pe un "ritual de compensare" pentru uciderea unui animal sau ca pe o expresie a credinţei omului primitiv că prada îngropată va "învia". S-a emis de asemenea ipoteza că o parte a prăzii se sacrifică unui zeu al vânătorii sau unui totem animal. Astfel pot fi analizate reprezentări ale unor fiinţe pe jumătate umane, cum ar fi vânătorul de la Trois-Frères, care au dat naştere unor interpretări extrem de controversate.
Este posibil să fi apărut şi ritualuri legate de împărţirea prăzii între membrii grupului şi de pregătirea hranei în jurul vetrei. Drept dovadă stau numeroasele statuete feminine cu forme voluptuoase, găsite în jurul unor vetre începând cu Paleoliticul târziu. Ele sunt probabil simboluri ale fertilităţii sau ale unei zeiţe-mame.
Un alt subiect controversat este interpretarea artei omului primitiv din perspectiva unei religii sau a unui cult. Scenele cu prăzi şi cele de vânătoare pictate pe pereţii peşterilor puteau avea rolul de a invoca reuşita la vânătoare sau protecţia împotriva prăzii periculoase.
Vrăjitorul de la Trois-Frères[]
Nicio altă pictură rupestră nu a incitat mai multe încercări de interpretare precum celebrul vrăjitor de la Trois-Frères. Mulţi cercetători resping chiar şi denumirea sa. Vrăjitorul este una din cele trei fiinţe hibride descoperite pe pereţii unei peşteri în 1916. Pictura reprezintă trei creaturi cu capete şi labe de animal. Însă partea posterioară aparţine unor oameni. Unii cercetători au stabilit analogii cu practicile şamanice din alte culturi şi l-au văzut pe vrăjitor ca pe un vraci purtând piei de animal şi o mască zoomorfă. S-a sugerat că execută un dans mistic de vânătoare pentru a avea o pradă uşoară şi puţin periculoasă. Alţi cercetători şi-au exprimat rezervele, văzându-le doar ca pe o încrucişare între om şi animal, care dezvăluie creativitatea omului primitiv.
Cultura ceramicii liniare[]
"Revoluţia neolitică"[]
Între timp asistăm la o adevărată revoluţie neolitică: se diversifică regimul alimentar al omului (graţie agriculturii şi domesticirii animalelor) şi are loc şi o revoluţie tehnologică:apariţia şi evoluţia ceramicii, utilizarea cărămizii de lut pentru locuinţe şi apariţia metalurgiei.
Noi culte au luat naştere în legătură cu plantele şi cerealele. Descoperirile arheologice au dovedit că multe case neolitice erau prevăzute cu o nişă unde se aşezau ofrande de cereale, fructe şi resturi de animale. Statuetele de lut, piatră şi metal reprezintă probabil jertfe votive, multe având braţe ridicate spre cer sau palme deschise în semn de implorare. Unele înfăţişează chiar divinităţi.
Majoritatea aşezărilor din perioada neolitică aveau edificii dedicate cultului. În Orientul Apropiat apar chiar primele complexe de temple. În aceste regiuni, trecerea la civilizaţii mai avansate a început şi mai devreme de 3.000 î.Hr., odată cu dezvoltarea scrisului cu ajutorul hieroglifelor şi al monarhiilor teocratice.