Inchizitia[]
Inchizitia a fost o instanta judecatoreasca instituita de biserica catolica, prin decretul papei Gregor IX in anul 1231, in scopul depistarii si reprimarii sângeroase a asa-zisilor eretici. Sarcina interogatoriilor, persecutiilor, torturilor si arderilor pe rug a fost preluata de catre ordinele calugaresti ale Franciscanilor si Dominicanilor. In fruntea inchizitiei a stat un Mare Inchizitor. Inchizitia a constituit una din cele mai grave erori savârsite de Biserica Romano-Catolica, care a dus la crime pe scara de masa impotriva umanitatii.
Dupa ce Romano-Catolicismul si-a consolidat puterea in Evul Mediu, cetatenii cu vederi liberale, care nu se aliniau cu dorintele, nu intotdeauna biblice, ale Bisericii oficiale, au inceput sa fie priviti ca "eretici", ca inamici ai societatii. La doi ani dupa masacrarea ereticilor albigenzi, Papa Grigore IX publica documentul apostolic Excommunicamus (20 aprilie 1231) prin care anunta infiintarea unui tribunal supranational care sa judece cazurile de erezie. Intentia Papei Grigore IX stabilea ca obligatorie efectuarea unei anchete care sa confirme sau sa infirme temeinicia acuzatiei de erezie. Tribunalul a primit numele de inchizitie (lat. inquisitio = cercetare, ancheta). Inchizitia a functionat mai mult in tarile din sudul si vestul Europei, in special in Spania si a inceput a judeca pe toti aceia care au ncercat sa raspândeasca printre credinciosi invataturi asa-zise false in materie religioasa, in dauna credintei. Biserica a considerat firesc sa aiba si ea un for care sa ceara socoteala celor care se amestecau in probleme religioase fara a fi - dupa parerea ei - competenti; aceasta a fost Inchizitia. Ea a jucat un mare rol mai ales in istoria Evului Mediu. Condamnarile care s-au facut se datoreaza principiilor considerate optime pentru a apara ordinea publica lezata prin invataturile asa-zise eretice.
Când era semnalata prezenta ereziei intr-o regiune, se anunta o ancheta: ori se deplasa tribunalul la fata locului, ori erau convocati suspectii, in corpore, la centru. Când era vorba de cazuri particulare, celui in cauza i se trimitea o citatie prin parohia teritoriala. Neprezentarea la locul stabilit in termen de 30 de zile atragea dupa sine excomunicarea, fapt care reducea sansele la proces. Adus in fata Tribunalului, suspectul era pus sa jure ca va spune adevarul, dupa care era interogat si un notar consemna intrebarile si raspunsurile. Mijloacele dure de constrângere fizica erau folosite in cazul in care cel anchetat refuza sa raspunda la intrebari. Asa-zisul eretic care isi retracta erorile primea o sanctiune ispasitoare, dupa gravitatea constatata arbitrar. Categorii de pedepse degradante date de Inchizitie inculpatilor:
- posturi indelungate, opere de binefacere, zidirea unei biserici, pelerinaje la locurile sfinte.
- participarea la celebrari liturgice comunitare stând intr-un colt al bisericii, descult si cu o lumânare aprinsa in mâna.
- purtarea unui semn distinctiv, cusut pe haine, ori purtarea unor vesminte de culoare speciala.
- amenzi, confiscarea bunurilor, interdictia indeplinirii anumitor functii publice.
- inchisoarea pe un timp determinat sau pe viata.
- condamnarea la moarte.
Cei care aveau legaturi cu diferite secte ori cu eretici erau excomunicati. Când un eretic refuza sa retracteze sau când recidiva, Tribunalul inchizitorial il incredinta judecatorului civil, care, de regula, ii pregatea rugul. Majoritatea inchizitorilor au dat Inchizitiei o fata monstruoasa (Thomas de Torquemada, Conrad de Marbourg, Robert cel Mic, Pierre Cauchon, Jean le Maitre, Bernard Gui s.a.), compromitând masiv Biserica. Au existat si inchizitori ceva mai corecti, unii dintre ei fiind declarati ulterior de Biserica chiar sfinti (Sf. Petru din Verona, Sf. Fidelis de Sigmaringen, Sf. Ioan Capistran). Biserica a declarat sfinti si martiri si pe unii dintre cei pe care Inchizitia i-a chinuit, condamnat la ani grei de temnita sau i-a ars pe rug (Tereza de Avila, Ioana d'Arc, arhiepiscopul de Toledo s.a.). Oricât ar parea de straniu, Biserica Romano-Catolica nu a renuntat formal la Inchizitie decât in 1908, prin reorganizarea eclesiastica produsa sub papa Pius al X-lea. Dar nici pâna azi Biserica Romano-Catolica nu a condamnat Inchizitia ca institutie criminala.
Sursa[]
Cele mai cunoscute metode de tortura ale Inchizitiei[]
Inchizitia, fie aceasta Spaniola, Franceza sau Engleza a patat fata crestinismului catolic pentru intotdeauna. . . consider ca Inchizitia a fost timp de cateva secole o "armata a Bisericii" de exterminare a oamenilor. Curios este faptul ca erau luati in atentia inchizatorilor numai oamenii care aveau alte religii dar uneori erau judecati si oameni care aveau ca religie catolicismul. Daca pe acea vreme nu te temeai de hoti, criminali sau alte lucruri asemanatoare, inchizatorii se pare ca erau cei mai de temuti oameni ai Evului Mediu. Inchizitie lat. inquisition - cercetare este o forma a justitiei in epoca timpurie a Evului Mediu, aceasta forma difera de „dreptul roman”, prin forma de acuzare, aplanarea controverselor, intr-un proces intentat de inchizitie („ex officio“) erau prezentate metodele ca servind interesele obstesti si salvarea sufletului acuzatului. Metodele de investigatie a inchizitiei, era descoperirea asa numitului „adevar” pentru obtinerea acestei dovezi, se folosea si schingiuirea acuzatului in fata unor martori, recunoasterea vinei acuzatului fiind scopul principal al investigatiilor dovezile obiective fiind neglijate. Acest proces lua in considerare numai declaratiile unor martori, care se baza pe declaratiile altor martori, astfel procesul putand dura timp indelungat, sfarsitul procesului se termina cu o sentinta putand fi numai nevinovat sau vinovat cu recunoasterea vinei.
Scaunul de interogare[]
Sinistra metoda de tortura numita scaunul de interogare a cunoscut celebritatea in Europa medievala, atunci cand era folosita, in special, impotriva femeilor acuzate de vrajitorie sau de adulter. Scaunul metalic pe care erau imobilizati acuzatii era prevazut cu sute de ace menite sa strapunga pielea fara a produce, insa, rani letale. Ca si cum nu era suficient, sub acesta se aprindea focul, foc ce era mentinut pana cand scaunul devenea incandescent. Putinele victime care supravietuiau acestui supliciu sufereau traume ireversibile care, de cele mai multe ori, duceau la moartea celui torturat in maxim doi ani.
Purificarea sufletului[]
Desi era privita doar ca o metoda preliminara a torturii propriu-zise, curatarea sufletului avea la baza o credinta larg raspandita in tarile catolice, aceea ca sufletul vinovatului putea fi spalat de pacate daca acuzatul era silit sa inghita apa clocotita sau carbuni incinsi. In situatia in care condamnatul supravietuia incercarii, judecatorii puteau accede catre urmatoarele etape ale procesului de acuzare.
Fecioara de fier[]
Celebra printre inchizitorii medievali, Fecioara de fier isi va castiga o trista notorietate incepand cu anul 1515, atunci cand s-a inregistrat prima folosire a acestui infricosator instrument de tortura. Cusca de metal, care avea forma unei fecioare, era dotata pe interior cu un sistem complicat de ace care, odata usa inchisa, patrundeau in corpul celui condamnat. Dar cum scopul torturii era acela de a smulge marturisile ereticilor inainte de a-i ucide, acele erau pozitionate astfel incat victima sa nu fie ucisa instantaneu. Acestea penetrau membrele, abdomenul, pieptul si ochii victimei fara a-i provoca moartea imediata. Acuzatul putea agoniza chiar si doua zile pana isi gasea sfarsitul.
Tortura cu apa[]
Chiar daca a fost folosita pe scara larga in Evul Mediu, tortura cu apa a continuat sa fie practicata pana in secolul XX, in special in lagarele japoneze din timpul celui de al doilea razboi mondial. Procedeul prevedea ca victimei, imobilizate in prealabil, sa ii fie introdus in gura sau prin fosele nazale un tub elastic prin care era eliberata o mare cantitate de apa. Odata operatiunea incheiata, calaul sarea, practic, cu ambele picioare pe abdomenul umflat al victimei, fapt ce ducea la sectionarea stomacului si la moartea aproape instantanee.
Leaganul lui Iuda[]
Imaginatia judecatorilor medievali a atins una dintre cele mai inalte praguri atunci cand s-a decis construirea Leaganului lui Iuda. Aparatul, de forma unui scaun inalt cu trei picioare, era prevazut in varf cu o piramida metalica, ale carei muchii erau atent ascutite in prealabil. Victima era ridicata cu ajutorul unui sistem de scripeti si asezata pe acest ingenios dispozitiv de tortura, in fata judecatorului. Gravitatia si greutatea condamnatului duceau la desavarsirea procesului. Existau si cazuri in care cei acuzati nu erau suficient de corpolenti, situatie in care de picioarele condamnatului erau atasate diferite greutati.
Pantofii de pedeapsa si Furca Ereticilor[]
Confectionati din metal si dotati cu mai multi tepi metalici atasati in interior, in dreptul calcaielor, pantofii de pedeapsa erau folositi in combinatie cu o alta inventie a Inchizitiei, Furca Erecticilor. De forma unei furci minuscule cu doua capete, obiectul era atasat de gatul condamnatului astfel incat sa ii penetreze acestuia partea superioara a sternului si barbia. Nevoit sa stea pe varfuri, pentru a nu-si performa calcaiele, si silit sa isi lase capul pe spate pentru a nu fi strapuns de dispozitivul atasat la gat, cel condamnat putea rezista intr-o asemenea pozitie pana la cateva ore. De obicei, o astfel de tortura era folosita ca preludiu, inaintea caznelor propriu-zise.
Ghetele[]
O alta solutie ingenioasa a judecatorilor medievali, folosita in lupta cu fortele demonice ale raului, o constituia dispozitivul numit simbolic „ghetele”. Picioarele victimei, imobilizata in prealabil, erau plasate intre doua scanduri care, la randul lor, erau legate intre ele cu mai multe corzi bine stranse. Intre aceste corzi, acuzatorii fixau mai multe pene de lemn pe care le loveau sistematic cu un ciocan. Cu fiecare lovitura, mici parti din tibiile celui torturat se sfaramau, lasand oasele victimei sa iasa la iveala. Judecatorii puteau folosi pana la 20 de astfel de pene, care difereau ca marime, in functie de acuzele aduse vinovatului. Cazurile in care victima supravietuia pana la finalul procesului erau extrem de rare, iar durata de viata a acesteia nu era mai mare de cateva zile datorita blocarii arterelor cu resturi de os si maduva osoasa. De-a lungul istoriei, "ghetele" au cunoscut o larga raspandire capatand forme diferite in functie de locatia in care erau folosite. Celebre au ramas "ghetele spaniole", confectionate din metal, si care erau presate cu ciocanul in timp ce picioarele acuzatului se aflau inauntru. O forma a acestor ghete se regasea acum un mileniu si in insulele britanice, diferenta fiind ca acestea erau din fier si nu erau folosite pentru presare membrelor inferioare ale condamnatilor ci pentru fierberea acestora in apa sau ulei.
Fierastraul[]
Una dintre cele mai sinistre inventii ale Evului Mediu a fost, cu siguranta, taierea condamnatilor de vii cu fierastraul. Mai mult, victimele erau legate cu capul in jos, ideea torturii fiind ca acestea sa supravietuiasca si sa fie constiente cat mai mult timp, fapt ce era posibil datorita sangelui care continua sa oxigeneze creierul acuzatilor. In ciuda durerilor care trebuie sa fi fost atroce, un condamnat supus unei astfel de torturi putea rezista pana in momentul in care fierastraul ii atingea toracele.
Trasul in teapa[]
Celebru in Tara Romaneasca datorita domnitorului Vlad Tepes, trasul in teapa era o metoda preferata de executie pentru acuzatorii din Turcia, nordul Africii dar si din Germania si centrul Europei. Teapa de lemn sau metal care strapungea posteriorul celui condamnat, iesindu-i acestuia prin gura sau torace, nu insemna intotdeauna o moarte cat de cat rapida. In situatia in care teapa nu atingea nici un organ vital, victima putea trai pana la doua zile in aceasta pozitie. Pedeapsa era acordata, in special, celor invinuiti de inalta tradare, desi folosirea ei cuprinsese arii mult mai largi de acuzare.
Trasul pe roata[]
Primul loc in topul torturilor medievale il ocupa trasul pe roata, o inventie aplicata pe scara larga in centrul si nordul Europei. In fond, doar spanzuratoarea era mai mult folosita decat trasul pe roata in acea perioada. Victima era, pentru inceput, fixata de sol cu membrele larg desfacute si bine intinse. Apoi, sub fiecare incheietura a mainilor sau picioarelor erau trecute bucati solide de lemn. Calaul zdrobea incheieturile victimei presandu-le cu o imensa roata de lemn, intarita cu piese de metal. Procesul continua cu fracturarea oasele mainilor si picioarelor celui condamnat. Odata membrele zdrobite, victima era legata in jurul rotii si lasata sa moara din cauza durerilor sau a setei. Cei care supravietuiau supliciului puteau rezista zile intregi legati de roata, timp in care insectele si pasarile se hraneau in voie din trupul acestora. In general, condamnatii erau expusi in piete publice sau la rascrucile drumurilor, pentru ca toti sa ii poata vedea si sa le evite exemplul. Existau si cazuri in care acuzatii se bucurau de clementa judecatorilor. In acest caz se aplica ceea ce se numea Coupe de Grace, zdrobirea toracelui sau a stomacului, fapt ce ducea la moartea aproape instantanee a victimei. In centrul Europei mai exista o forma de clementa numita Retentum, ce prevedea strangularea condamnatului in timpul executiei, uneori chiar inainte de inceperea ei.