FANDOM


Iconoclaşti şi iconoduli în Imperiul Bizantin Edit

Iconoclasmul reprezintă ansamblul măsurilor legislative prin care puterea laică, imperială dorea să suprime icoanele pentru adulatorii acestora (iconodulii), să le distrugă material, să le facă să dispară. Iconoclaştii doreau să sfărâme icoanele.


Romania Antagonismele dintre iconoclaşti (anti-icoane) şi iconoduli (adoratori ai icoanelor) s-au remarcat în secolele VII-VIII după Hristos, pe toată întinderea teritorială a Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit). Iconoclasmul îşi are începuturile în Imperiul Bizantin odată cu instaurarea dinastiei Isauriană, primul ei împărat, Leon III Isaurianul (717-741 după Hristos), originar din provincia Asiei Mici, Isauria, deschide calea conflictelor între iconoclaşti şi iconoduli.

Mentalităţi bizantine. Cauzele apariţiei iconoclasmului.Edit

Creştinismul oriental, bizantin nu ar putea fi corect înţeles, dacă nu am cunoaşte că era influenţat de păgânism. Păgânismul se arăta în vremurile medievale, mai puternic decât spiritualitatea Evangheliei. În Imperiul Bizantin, păgânismul şi fetişismul sunt atitudinile religioase cele mai conforme cu natura şi nevoile maselor de oameni, locuitori ai teritoriului bizantin. Un număr restrâns din locuitorii Imperiului Roman de Răsărit venerau un Dumnezeu invizibil şi considerau drept simple simboluri şi procedee evocatoare imaginile prin care îl reprezentau sau gesturile rituale prin care îl cinsteau.


Majoritatea bizantinilor percepeau religia, bazată pe spaima pe care le-o dă sentimentul slăbiciunilor lor, teama în faţa destinului, durerea suferinţelor lor zilnice şi groaza de moartea imprevizibilă. Marea masă a populaţiei Imperiului Bizantin nu avea conştiinţa religiei în sensul că prin aceasta se poate ajuta doar în măsura în care fiecare individ resimte, imediat şi vădit, prezenţa puterilor divine, care i-ar putea asigura scăparea de necazurile prezente şi i-ar asigura, pe lumea cealaltă, o fericire eternă. Pericolele majore la care erau supuşi locuitorii Imperiului Roman de Răsărit îi aduceau în situaţia de a nu se ruga direct lui Dumnezeu, ci sfinţilor, instituind un cult al acestora, cult în esenţa lui, de inspiraţie păgână. Sfinţii erau consideraţi de marea masă a bizantinilor, intermediari între oameni şi Dumnezeu, sfinţii, fiind în rândul poporului, mai prietenoşi, mai familiari. Dumnezeu era considerat departe, iar ajungerea la el se putea realiza doar prin intermediul sfinţilor.


Amestecul păgânismului grec cu creştinismul, a dus la antropomorfism, antropomorfism care-i permitea omului să-şi inventeze divinităţi pe măsura lui. Acest lucru a condus chiar la adorarea imaginilor în sine. Astfel semnul convenţional a fost asimilat cu obiectul care, ulterior, i se substituie în totalitate. Este ştiu azi, faptul că, treptat, treptat, pentru cea mai mare parte a popoarelor supuse Imperiului Bizantin, venerarea icoanelor devenea un cult esenţial.


Adorarea icoanelor era practicată în special de femeile bizantine. Acestea dovedeau o cucernicie fanatică, pe care persecuţia a transformat-o, adesea, într-o adevărată isterie. Peste un secol, atunci când izbucnea o criză acută şi reprimarea devenea mai dură, se dezlănţuiau lupte între femeile din popor care-şi apărau icoanele şi soldaţii însărcinaţi să reprime prin violenţă, „puritatea cultului.”


Furia superstiţiei avea să-i neliniştească pe toţi cei care, prin cultura lor şi prin ataşamentul la pura doctrină creştină, se îngrijorau văzând prin ce practici degradante era ea subminată. Sub influenţa prelaţilor şi teologilor ortodocşi, împăraţii, adevăraţii conducători ai Bisericii bizantine, aveau mare grijă pentru problemele de conştiinţă şi credinţă, nepăsarea pentru acestea putându-le aduce pierderea tronului, a autorităţii imperiale. Un motiv esenţial în explicarea mişcării iconoclaste, ar putea fi atenţia deosebit de meticuloasă pe care monarhii o acordau religiei, aceasta fiind împletită foarte strâns cu viaţa statului. Disocierea între Biserică şi stat era imposibil de făcut în acele vremuri, orice problemă religioasă devenea şi una de stat. Gândirea, intenţiile, legislaţia suveranilor bizantini, se întâlneau atât în probleme clerice, cât şi laice. Biserica şi statul, în funcţie de circumstanţe, se influenţau una pe alta mai mult sau mai puţin şi este mai greu de făcut o departajare dacă am încerca o analiză obiectivă pentru a afla care a fost măsura influenţei credinţei şi care a fost cea a necesităţilor de conducere, necesităţile statului imperial bizantin.


Călugării bizantini întreţineau cultul icoanelor. Mănăstirile s-au înmulţit pe toată întinderea Imperiului Bizantin. Pentru a-şi spori profiturile materiale, călugării bizantini vindeau icoanele şi practicau comerţul cu lucruri care, spuneau ei, „făceau minuni”.


Treptat, monahismul s-a extins şi s-a îmbogăţit neîncetat pe teritoriul Imperiului Bizantin. Deţinătorii de proprietăţi mănăstireşti nu plăteau impozite, iar călugării nu participau la niciun serviciu public. În unele scrieri ale vremii, călugării bizantini sunt consideraţi guralivi, leneşi, unii mincinoşi, alţii creduli, dar, cu toate acestea erau simpatizaţi de popor pentru că vorbeau pe înţelesul lui. Monahii bizantini erau influenţi în orice moment, iar la nevoie puteau deveni adevăraţi agitatori de temut. Puterea lor devenise o reală ameninţare, sporindu-le numărul.


Din cauza creditului călugărilor în faţa poporului, puterii statale îi era tot mai greu să lupte împotriva lor. Puterea statală a recurs la iconoclasm, considerând că este un mijloc de a-i lovi indirect, fără a le da impresia că sunt atacaţi.

Monahii vor riposta la această decizie a puterii laice bizantine, provocând revoltă în rândul mulţimii credincioşilor, ei opunând puterii laice, mişcarea populară, considerând iconoclasmul o erezie. Poporul, adorator al icoanelor, era uşor de fanatizat şi de convins că împăratul, adept al iconoclasmului, era un eretic şi, ca atare, se impunea înlăturarea lui de la tron, pentru a se face, susţineau călugării bizantini, „placul divinităţii.”


Împăraţii dinastiei Isauriană s-au confruntat pe o perioadă de aproape un secol şi jumătate cu numeroase acţiuni populare, acţiuni care pot fi considerate adevărate focare revoluţionare, totul terminându-se în final, cu victoria ortodoxismului popular.


Şefii laici bizatini au avut alături de ei în încercarea de liniştire a maselor populare, mai mulţi membrii ai înaltului cler, animaţi, sincer, de esenţa Evangheliilor, puternic ostili demagogiei monahale. Alături de puterea laică bizantină, s-au aflat în tabăra iconoclaştilor, locuitori din provinciile orientale care erau influenţaţi de religiile iudaică şi musulmană şi care considerau revoltătoare şi ofensatoare reprezentările sub formă umană ale divinităţii.


Leon III şi Constantin V, primii împăraţi iconoclaşti. Desfăşurarea conflictuluiEdit

Bizant


În deceniul III al secolului VIII, Leon III Isaurianul emite un decret iconoclastic trecând peste voinţa Patriarhului Germanos şi Papei Grigore III, cei doi lideri creştini refuză să aprobe acest decret. Leon III, autointitulat „împărat şi preot”, a invocat drept pretext pentru emiterea decretului, o erupţie vulcanică şi un cutremur de pământ, care au pustiit Pera şi împrejurimile ei. Deţinătorul şefie Imperiului Bizantin a văzut în cele două dezastre naturale o dovadă a mâniei lui Dumnezeu pe oamenii care, nemaicinstind decât icoanele inutile, îl ofensau, părăsindu-i cultul. Leon III nu a adus vreo încercare de convingere pentru acest decret, basileul, soldat energic, chiar dur, nu a recurs la căi ocolite pentru a-l aplica, ci l-a aplicat direct şi imediat.

Distrugerea unei statui ce-l înfăţişa pe Hristos, deasupra palatului imperial, atrage mânia poporului care l-a ucis pe soldatul care a executat ordinul împăratului şi a distrus sfânta imagine. În rândul poporului au fost operate arestări, numeroşi locuitori ai Bizanţului fiind ucişi din ordinul împăratului. Astfel iconoclasmul îşi făcea apariţia printr-o represiune sângeroasă. Violenţele provocate de hotărârile decretului, l-au determinat pe împăratul Leon III să-şi modereze zelul. În Grecia apar revolte împotriva lui Leon III, aici proclamându-se un alt împărat pentru a ajunge la Constantinopol şi a-l înlocui pe Leon III. Noul împărat proclamat este înfrânt, armata care-l susţinea este lichidată, iar flota lui distrusă. Se revoltă şi alte oraşe împotriva lui Leon III, Roma, Veneţia. Papa de la Roma este nevoit să intervină şi să restabilească ordinea în peninsulă, deşi era impotriva iconoclasmului. Intervenţia Papei a fost una binevenită, fără ea ar fi putut izbucni un război de proporţii. Leon III nu mai putea da înapoi fără a se compromite. Pentru ca hotărârile sale să poată avea o autoritate indiscutabilă, împăratul iconoclast a cerut Patriarhului Germanos să-l susţină şi să semneze decretul. Germanos consideră decretul un sacrilegiu şi refuză să semneze. Leon III îl demite şi-l numeşte în fruntea Biserici Răsăritene, pe Anastasie, un prelat mai docil, care a semnat decretul iconoclast. Din acel moment, edictul a fost considerat acceptat de ortodoxie şi împăratul l-a aplicat, dar cu multă moderaţie.

Patriarhul destituit, Germanos, nu a suferit consecinţe de pe urma înfruntării împăratului. Revoltele din provincii, în special cea din Grecia, au fost stinse cu multă blândeţe. Multe biserici şi mănăstiri şi-au păstrat icoanele, poporul continua să le venereze. Iconoclasmul, deşi proclamat, nu era pus în practică.

Diferendele doctrinare au adus o profundă tulburare a apelor. Actul emis de împărat avea menirea de a-i afirma supremaţia în problemele religioase, iar, din partea Bisericii, în primul rând a monahismului, voinţa de a-şi dobândi independenţa faţă de stat. Disputa a continuat şi s-a amplificat în timpul împăratului Constantin V.

Constantin V (741-775 d. H.) a fost fiul lui Leon III. Urmând la tron, a aplicat cu multă conscvenţă şi hotărâre politica tatălui său. Perioada de domnie a acestui împărat este greu de judecat din punct de vedere istoric, deoarece adversarii iconoclasmului, când au dobândit, la final victoria, au distrus toate documentele care li s-a părut că susţineau doctrina afurisită. Prin urmare, despre anii de domnie ai acestui împărat, nu avem decât informaţii de origine ortodoxă. În aceste informaţii, atât Leon III, cât şi fiul său, Constantin V, sunt acoperiţi de insulte, amândoi sunt asemănaţi cu satana şi antihristul şi nu există vreun viciu sau vreo mârşăvie de care să nu fie acuzaţi. Constantin V a fost numit de popor, Copronimul, cuvânt ce se poate traduce din greceşte, spurcăciune. Dacă tatăl său, Leon III, a sprijinit iconoclasmul pentru motive politice, acestea predominând motivelor religioase, Constantin V, odată ajuns în scaunul imperial, având o cultură filosofică mai mare şi o educaţie teologică, credea cu adevărat că venerarea icoanelor era o formă e superstiţie nedemnă de mintea omenească.

Consntatin V devine un iconoclast fanatic, condamnă cultul Sfintei Fecioare şi cultul sfinţilor, iar viaţa monahală o consideră nefastă statului şi contrară naturii omului. Preluarea frâielor imperiale de către Constantin V, imediat după decesul lui Leon III, a produs multă nelinişte şi nemulţumire în rândul ortodocşilor. Adversarii noului împărat decid să-l înlăture din scaunul imperial. Ei profită de plecare lui în fruntea armatei, împotriva arabilor, proclamându-l împărat pe cumnatul său, Artavaste, care a abrogat edictele lui Leon III.

Constantin V avea să lupte 18 luni pentru a-şi învinge uzurpatorul şi a recuceri Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin. Artavasde este învins şi pedepsit, iar Patriarhul Anastasie care, de teamă a trecut de partea uzurpatorului, i-au fost aplicate mari umilinţe. Constantin V şi-a recuperat tronul.

După revenirea pe tronul imperial, Constantin V devine şi mai intransigent în convingerile sale, filosofia răzbunării fiindu-i temelie în următorii ani. Împăratul a convocat un conciliu la care au participat 300 de episcopi, conciliu ce avea menirea de a da iconoclasmului documentul teologic necesar. Conciliul a fost convocat în anul 754.

La finalul acestui conciliu, a fost emis un decret, decret păstrat în întregime până în zilele noastre. Textul a fost inspirat de Constantin V, iar odată cu intrarea lui în vigoare, împăratul s-a preocupat cu pasiune de represiunea celor care nu-l respectau. Mulţi au cedat hotărârilor acestui decret şi au acceptat puterea imperială, supunându-se voinţei împăratului.

Iată conţinutul decretului: „În temeiul cuvintelor din Sfânta Scriptură şi ale Sfinţilor Părinţi, declarăm în unanimitate, în numele Sfintei Treimi, că va fi alungată, respinsă, îndepărtată şi anatemizată de Sfânta noastră Biserică orice icoană, făcută din orice fel de material sau prin arta blestemată a picturii. Cel care, în viitor, va îndrăzni să-şi facă un asemenea obiect şi să-l venereze sau să-l aşeze într-o biserică sau într-o casă particulară sau să-l ţină ascuns, va fi, dacă este episcop sau diacon, destituit; dacă este călugăr sau laic va fi anatemizat şi va suporta rigorile legilor ca duşman al lui Dumnezeu şi al doctrinelor transmise de Sfinţii Părinţi.”

Faţă de opozanţii acestui decret, Constantin V s-a arătat intolerant şi nemilos. Cei ce refuzau să se supună autorităţii imperiale şi să fie de partea iconoclasmului, au fost exilaţi, le-au fost confiscate bunurile, au fost torturaţi, le-a fost aplicată pedeapsa cu moartea.

Sculpturi, mozaicuri, picturi, podoabe ale manuscriselor, până la relicvele cele mai venerate, tot ceea ce era considerat un suport material pentru adorare a fost fără îndurare distrus, fără a se ţine seama de valoare lui artistică.

Călugării, susţinători fanatici ai icoanelor, au fost prigoniţi. Cei care au refuzat să se supună, au fost martirizaţi. Multe mănăstiri au fost închise sau transformate în clădiri de utilitate publică şi averile lor au fost cofiscate de puterea imperială, de către stat. Uneori, călugării au fost obligaţi să treacă la viaţa laică, să poarte veşmintele oamenilor obişnuiţi şi să se căsătorească. O mare parte a călugărilor au plecat din Imperiul Bizantin şi s-au stabilit în Italia meridională, Siria, Palestina, Cipru. Se părea că iconoclasmul s-a impus, iar triumful lui se datora violenţei şi terorii.

Constantin V este urmat la tronul imperial de Leon IV Khazarul (775-780). Noul împărat se declara pentru continuarea doctrinelor vechiului împărat, dar s-a arătat extrem de moderat în aplicarea lor.

Leon IV va înceta persecuţiile, în timpul domniei lui, călugării au revenit în lăcaşurile de odinioară, şi-au reluat vechile veşminte şi au continuat să propovăduiască, acţionând pentru redobândirea influenţei.

Împăratul Leon IV Khazarul a fost mult influenţat în conducerea Imperiului Bizantin, de împărăteasa Irina, soţia sa, o pătimaşă adoratoare a icoanelor şi, poate, înclinată spre păgânism din cauza originilor ei ateniene.



Împărătesele Irina şi Teodora înfrâng inconoclasmul. Icoanele sunt revin în Bisericile din Bizanţ. Edit

Teodora - bizant

În urma decesului împăratului Leon IV, în 780, tronul Imperiului Bizantin este preluat de fiul acestuia, minorul Constantin VI. În numele său, Irina, mama sa, preia conducerea imperiului. Împărăteasa Irina era o înfocată susţinătoare a icoanelor.

Irina provenea din Grecia, Grecia fiind provincia bizantină în care cultul icoanelor era foarte răspândit şi foarte pătimaş. Noua împărăteasă, Irina, a depus jurământul cerut de noua ortodoxie şi, oficial, s-a declarat de partea iconoclasmului, aceasta pentru că noua împărăteasă aprecia strălucirea noii sale funcţii şi considera că merita pentru ea o renegare doar verbal a preferinţelor sale. Cu siguranţă că, Irina spera că odată ajunsă în frunea ierarhiei bizantine îşi va putea acorda cuvântul cu gândul.

Aşa după cum ştim, Irina, restauratoare a cultului icoanelor, devenea ipso facto un fel de sfântă pentru ortodocşi. Nu a rămas nimic dovedit clar, cum că împărăteasa a avut păcate. Cunoaştem doar ce a făcut bun şi mulţumirile care i-au fost aduse pentru asta. Se păstrează doar părţile pozitive ale Irinei, ea apărând asemeni unei împărătese geniale, caste, subtile, instruite, iniţiate în doctrina Magilor şi zeloasă programului constantinian, la a cărui realizare ar fi vrut să participe: renaşterea Impreiului Roman sub conducerea Bizanţului.

Istoricul francez, Charles Diehl, bizantinolog, scrie despre împărăteasa Irina, următoarele: “Orgolioasă şi pătimaşă, s-a dovedit violentă, brutală şi crudă; tenace şi încăpăţânată, urmărind realizarea planurilor cu o neobosită şi supranaturală perseverenţă; prefăcută şi subtilă, pentru a-şi atinge scopurile a folosit o mulţime de mijloace nemaiauzite, cu o artă incomparabilă de a urzi intrigi şi de a pune la punct uneltiri odioase. Desigur că, în acastă obsesie de a domina, care captivează un spirit în totalitate, în această adevărată deformare psihologică care elimină toate sentimentele pentru a da frâu liber ambiţiei, există şi ceva măreţ.” Abilă şi prudentă în acţiune, Irina şi-a dat seama că nu este posibil să restabilească brusc cultul icoanelor, asta pentru că situaţia ei în fruntea imperiului era incertă şi nu-i permitea măsuri radicale pentru a înlătura iconoclasmul. Soţul decedat avea 5 fraţi, aceştia nu suportau preluarea puterii imperial de către Irina, fiecare dintre ei îşi dorea imperiul şi nu s-ar fi dat în lături să şi-l împartă. Pe de altă parte, canoanele ultimului conciliu au convertit la iconoclasm mulţi credincioşi care nu-şi atribuiau dreptul de a rezolva ei înşişi problemele teologice. În fine, cea mai mare parte a armatei bizantine era iconoclastă.

Irina acţionează din perfidie, bland, pentru a reuşi să-şi întărească poziţia în ierarhia imperiului şi să-şi ducă la triumf toate planurile.

Împărăteasa îi va pedepsi pe cumnaţii săi, atunci când află că aceştia ar fi participat la un pretins complot împotriva ei. Se va apropia de ei şi va duce o puternică muncă de convingere să devină preoţi, iar până la urmă îi obligă să devină preoţi, arogându-şi astfel meritul că le-a salvat viaţa. Irina va epura treptat, treptat înaltul comandament al armatei, magistratura, clerul, administraţia. Prin pensionări, mutări, dizgraţieri, înlăturarea adversarilor cei mai periculoşi, toate posturile importante ale palatului imperial au fost încredinţate eunucilor casei sale, în care avea deplină încredere.

Stavrakios, unul din aceşti eunuci, a fost numit prim-ministru şi, timp de 20 de ani i-au fost acordate cele mai înalte demnităţi ale statului. Împreună cu împărăteasa Irina, Stavrakios conducea politica externă, aşezată pe noi baze. În anul 783 semnează pacea cu arabii, apoi va restabili legături de prietenie cu papalitatea şi încearcă să se apropie de Carol cel Mare, cu care dorea să încheie o alianţă statală. Prin această politică, era clar că împărăteasa Irina dorea să-şi îndrepte atenţia spre Occident, astfel, Imperiul Bizantin tinzând să se apropie de originile romane. Un obstacol serios umbrea încă apropierea de Occident, iconoclasmul.

Papalitatea a condamnat iconoclasmul din motive de politică generală, prin urmare, deciziile ultimului conciliu de la Constantinopol se impuneau a fi înlăturate cât mai repede. Aceasta se putea realize doar prin convocare unui alt conciliu. În aşteptarea lui, ortodoxia era practicată în mod făţiş, cu fast provocator: în spatele acestei reacţii atât de puternic afirmate, se afla influenţa împărătesei Irina, pe care adoratorii icoanelor o ridicau în slăvi ca pe o trimisă a lui Dumnezeu. Pacea în sânul Bisericii Răsăritene va fi restabilită de Terasios, numit în 784, de împărăteasa Irina, Patriarh, în locul lui Paul. Înainte de a primi această funcţie, Terasios era secretar imperial, şi odată ajuns în fruntea Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol, Terasios convoacă imediat conciliul ecumenic.

În luna august 784, la biserica Sfinţilor Apostoli, fiind prezenţi şi legaţi trimişi din partea Papei, adunarea ecumenică s-a reunite. Şedinţa inaugurală este întreruptă de intervenţia violentă a trupelor armate conduse de comandanţi iconoclaşti, trupe ce au pătruns în sfântul lăcaş şi au alungat episcopii şi legaţii întruniţi aici sub preşedinţia împărătesei Irina. Astfel, conciliul suferă eşec şi nu va mai continua.

Împărăteasa nu a deznădăjduit în urma acestui eşec al conciliului. A început o nouă muncă de convingere a celor care îi erau potrivnici. Va aduce alături de ea majoritatea trupelor militare din metropolă şi demnitarii ecleziastici. Toate elementele ostile ei, vor fi alungate peste graniţe. Pentru a avea mai multă siguranţă în reuşită, Irina nu va mai convoca următorul conciliu ecumenic în capitală, Constantinopolul fiind considerat turbulent şi instabil. Următorul conciliu este stabilit a se desfăşura la Niceea, în 24 septembrie 787. După terminarea lucrărilor lui, toţi participanţii au venit la Constantinopol, acolo unde, împărăteasa triumfătoare a contrasemnat canoanele care reabilitau şi impuneau vechea credinţă. Cultul icoanelor a fost restabilit. Mănăstirile au reprimit destinaţia lor iniţială. Călugării au fost rechemaţi. Conciliul a alcătuit un “cod de doctrină”, prevăzând alte dispute în viitor. În acest “cod de doctrină” erau consemnate toate argumentele teologice care serveau ca fundament iconolatriei. În acest conciliu a fost impusă o disciplină monahală ce avea la bază regului mult mai severe, condamnând aspru simonia (comerţul cu obiecte sfinte, bunuri spirituale şi funcţii ecleziastice) şi interzicând mănăstirile mixte. Iconoclasmul era doborât, iar Irina a fost aclamată cu numele Christofora (aliata lui Hristos).

Împărăteasa Irina va fi înlăturată din scaunul imperial, în anul 802, tronul Imperiului Bizantin fiind preluat de uzurpatorul Nichifor I Logofătul, pentru scurt timp împărat. Odată cu înlăturarea Irinei, în Imperiul Bizantin începe o nouă perioadă, o perioadă ce se caracterizează plină de tulburări şi de dezordine. Într-o atmosferă plină de lupte şi de revolte, se va exacerba, pentru o lungă perioadă de timp, interminabila dispută a icoanelor.

Îmăpratul dinastiei Isauriană, ultimul ce aparţienea acestei dinastii, Leon V Armeanul (813-820 d. H.) este cunoscut ca fiind un iconoclast zelos. El era convins că adorarea icoanelor îl supără pe Dumnezeu, care pedepsea pe toţi apărători acestei superstiţii. Se iscă un conflict între Leon V şi preotul Theodor din Studion, un redutabil purtător de cuvânt al călugărilor. Preotul Theodor nu vedea în această pretenţie a împăratului, decât amestecul său în problemele religioase, unde dorea să-şi impună legea.

Conciliul ecumenic din anul 815, convocat în Sfânta Sofia, revine la canoanele conciliului din 753, reafirmând iconoclasmul ca doctrină oficială a statului. Până în anul 818, majoritatea episcopilor şi a preoţilor au abandonat lupta împotriva iconoclasmului şi s-au raliat acestuia. Leon V a obţinut victoria, dar un complot îl va răpune, împăratul fiind asasinat la 25 Decembrie 820. Pe tronul Imperiului Bizantin urcă o nouă dinastie, dinastie cunoscută în istorie sub numele de Amoriană sau Frigiană. Primul ei împărat este cunoscut ca find Mihail II Bâlbâitul (820-829), un împărat adept al iconoclasmului, dar care nu dorea să-şi rişte poziţia de lider al Imperiului Bizantin, preferând să restabilească pacea cu puterea clericilor. El i-a rechemat la Constantinopol pe toţi preoţii exilaţi de împăratul anterior, dar cu Theodor din Studion nu se putea înţelege. Mihail II a pornit lupta împotriva călugărilor, fără a se teme că-şi va pierde tronul. Împăratul bizantin nu-i putea ierta pe monahi pentru că s-au adresat Papei de la Roma, şeful statului Bizantin cerând regelui Ludovic cel Pios să intervină împotriva Romei dacă aceasta va da curs cerinţelor călugărilor bizantini. Papa a refuzat să sprijine mişcarea călugărilor din Bizanţ, iar Theodor din Studion, descurajat, pleacă în exil. În acest fel, mişcarea călugărilor s-a liniştit, iar Mihail II a încetat să-i mai persecute.

Împăratul Teofil (829-842 d. H.), fiul lui Mihai II, era un iconoclast zelos, arătând un fanatism intolerant împotriva celor ce se închinau icoanelor. Icoanele au fost din nou distruse, iar cei care le venerau au fost biciuiţi, exilaţi sau executaţi. Apăruse iară teroare iconoclastă în Imperiul Bizantin.

După moartea lui Teofil, tronul revine fiului său minor, Mihail III (842-867). La preluarea puterii, noul împărat nu avea decât 3 ani, adevărata conducătoare a Imperiului Bizantin, până la majoratul lui Mihail III, care mai este cunoscut în istoriografia bizantină sub numele de Beţivul, era mama acestuia, fosta soţie a lui Teofil, împărăteasa Teodora.

Ea poate fi considerată o nouă Irină. În timpul domniei sale, disputa între iconoclaşti şi iconoduli intra într-o nouă fază. Cei persecutaţi erau acum iconoclaştii, ei reprezentând şi opoziţia, iar adoratorii icoanelor, victorioşi, erau de partea conducerii. Câteva luni de la decesul soţului ei, împărăteasa Teodora a rezsitat în a-şi pune în practică planurile, din respect pentu memoria fostului împărat. Treptat se va consola şi va deveni mai docilă, consimţind să se supună înclinaţiei sale.

Favoritul lui Teofil în scaunul Patriarhal, Ioan, a fost înlocuit de împărătesa Teodora. Locul lui este luat de Metodiu care a prezidat lucrările unui nou conciliu, conciliu în care se va stabili, în mod solemn, cultul suprimat. Înainte de încheierea conciliului, în Biserica Sfânta Sofia, a avut loc, în 11 Martie 843, o slujbă la care au asistat toţi demnitarii curţii imperiale, o mulţime de prelaţi şi împărăteasa însăşi. În amintirea acestor evenimente s-a păstrat în Biserica Creştin -Ortodoxă sărbătoarea cunoscută ca fiind Dumineca Ortodoxiei, sărbătoare ce are loc în fiecare an în prima Duminecă din Postul Sfintelor Paşti.

Iconoclasmul a fost îngenunchiat definitiv. În materie de dogmă, Biserica a învins, dar nu şi-a dobândit independenţa faţă de puterea laică. Biserica va accepta încă intervenţia puterii lumeşti în treburile ei, cerându-i-o chiar. Astfel, Biserica devenea aservită puterii laice, statale, iar împăraţii care au distrus opera religioasă a iconoclaştilor şi-au îndeplinit planul lor politic. După înfrângerea iconoclasmului, împăratul a devenit conducătorul de necontestat al Bisericii Răsăritene.

Resurse Edit

TimisoaraStiri.ro:

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.

Also on FANDOM

Random Wiki