Introducere[]
Religia mesopotamiană a fost prima mare religie a antichităţii. Teritoriul Mesopotamiei coincidea, în linii mari, cu cel al Irakului de astăzi.
In ziua de azi teritoriul antic al Mesopotamiei intra in componenta urmatoarelor state: Turcia, Siria si Irak. Civilizaţia mesopotamiană este cunoscută datorită arheologiei şi textelor cuneiforme. Prima civilizaţie mesopotamiană a fost cea a sumerienilor, urmată de cea babiloniană şi asiriană.
Izvoarele religiei sunt: mituri, epopei, proverbe, „texte sapienţiale" (dintre care cele mai cunoscute sunt: „Epopeea lui Ghilgameş" şi „Codul lui Hammurabi"). Prima, este cea mai cunoscută creaţie babilonică. Poem epic, descrie faptele viteazului Ghilgameş, regele cetăţii Uruk. Epopeea prezintă cunoştinţele ştiinţifice, filosofice şi religioase ale babilonienilor. A doua este o codificare a mai multor legi, sentinţe, norme de drept civil şi penal, de drept administrativ, comercial şi familial. A însemnat pentru popoarele Orientului Apropiat ce a însemnat Dreptul roman pentru popoarele Europei moderne.
Religia mesopotamiană era politeista, având peste 2500 de zei. Zeii erau exclusiv reprezentaţi sub forma umană, având comportamente umane. Ei sunt nemuritori, atotştiutori, desăvârşiţi. Fiecare unitate administrativă, oraş sau sat, avea ca şi conducător un zeu principal. Regele era considerat ca fiind ales de zei, şi era numit fiu al zeilor. El era o persoană sfântă, un trimis al zeilor. Era socotit mijlocitorul binecuvântării zeilor către popor. Îndeplinea şi funcţia de Mare-Preot, răspunzând de construirea templelor şi de serviciul divin public.Mesopotamienii credeau că omul a fost creat de zei din lut şi din sângele lor, pentru a-i sluji pe aceştia. De asemnea, ei credeau în viaţa de după moarte, când trupul se va întoarce în pământ, iar sufletul va merge în împărăţia morţilor, pe „tărâmul fără întoarcere". Defunctul nu putea deveni niciodată un zeu. Când murea un rege, erau ucişi şi dintre slujitorii lui: soldaţi, muzicanţi, femei, şi aşezaţi în mormânt, lângă el, în credinţa că aceştia îi vor ţine companie in viaţa viitoare. Locul de cult era templul, considerat locuinţa zeilor, cel mai mare bun al oraşului. O parte integrantă a templului era zigguratul, o clădire asemănătoare unei piramide în trepte, cu 3-7 etaje, exteriorul fiecăruia fiind colorat diferit cu plăci de ceramică smălţuită. Vârful zigguratului era locul în care se întâlneşte cerul cu pământul. Cel construit de regele Nabucodònosor al II-lea, este „turnul Babei" despre care se vorbeşte în Biblie. Templul era totodată centru cultic, economic (aici se desfăşurau activităţi economice, comerciale, operaţii bancare, împrumuturi), dar şi centru de cultură (Templele având şcoli unde erau instruiţi scribii. Tot aici se aflau atelierelor artiştilor şi artizanilor). Tot templul se presupune a fi fost şi centrul activităţilor de observare a astrelor.
Templul (Ziggurat) Fiecare templu avea un număr foarte mare de preoţi, câteva sute, organizaţi pe funcţii. Ei aduceau zeilor sacrificii de animale, ofrande de fructe, în cadrul unor procesiuni şi rugăciuni. In fiecare zi se aducea de mâncare zeilor de două ori. Cea mai importantă sărbătoare era Anul Nou, când avea loc un ritual, o nuntă sacră între rege şi zeiţa oraşului. Religia mesopotamiană va dispărea mult mai rapid decât cea egipteană, stingându-se cu puţin înainte de secolul I al erei creştine.
Zeii
• An sau Anu era zeul cerului, zeul suprem; cultul cel mai mare la Uruk; soţia lui, se numea Antu;
• Enlil, zeul vântului şi al atmosferei, părintele zeilor şi al tuturor ţărilor;
• Enki, zeul oceanelor şi al rodniciei;
• Nintu, zeiţa naşterii, zeiţa mamă, mama tuturor fiinţelor;
• Nanna sau Sin, zeul lunii, stăpânul destinelor;
• Şamaş, zeul soarelui, al dreptăţii, judecător al cerului şi al pământului;
• Nergal, zeu al Infernului;
• Ninurta, zeul pământului şi al furtunii;
• Iştar, luceafărul, protectoarea iubirii şi fertilităţii, dar şi zeiţă a războiului.
Practici religioase comune principalelor divinitati mesopotamiene
1] rolul regelui de conducator religios suprem, care este mare preot al zeitatii nationale;
2] practica mariajului intre rege si divinitatea nationala (divinitatea suprema), cu rol de a asigura fertilitatea recoltelor pentru anul care urmeaza;
3] sarbatorile de Anul Nou, care se tin primavara si masoara anii de domnie ai suzeranului si are rolul de a comemora victoria divinului asupra haosului;
4] sint prezente peste 30 de functii ale personalului religios: preoti, preotese, responsabili cu incantatiile, libatiile etc; Morala Fiecare om avea îndatoriri faţă de semenii săi, stabilite de către zei. Mesopotamienii credeau în răsplata sau pedeapsa zeilor pentru faptele lor.
Sursa: Relicnis.Blogspot.com
Religiile în antichitate. Egipt.[]
Zeul Ptah - zeul creator
Zeul Osiris-zeu al morții și judecător al sufletelor
Zeul Amon
Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate religiile lumii. Izvoarele referitoare la religia acestei ţări sunt destul de multe: texte din piramide, din sarcofage, monumente arheologice, „Cartea morţilor" etc. Tara Egiptului este numita de Herodot "un dar al Nilului", fara Nil, Egiptul nu ar fi decat un colt din imensul pustiu al Saharei. Religia a jucat un rol important in viata egiptenilor antici, dominind intreaga lor istorie. Herodot scria despre egipteni ca sunt "cei mai religiosi dintre toti oamenii" (Istorii, II, 37). Privita in general, religia egipteana consta din adorarea sub diferite forme a naturii si in special a soarelui. Este deci o religie a naturii. Aceasta religie nu se prezinta insa ca fiind ceva unitar, ci ca un complex format din elemente eterogene, uneori chiar contrare. Inainte de anul 4000 î. Hr., deci inainte ca Menes sa fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era independent, avand zei proprii, temple, preoti, rituri si credinte specifice. Dupa unificare, fiecare trib a pastrat o oarecare autonomie religioasa, care a fuzionat intr-o structura religioasa; au fost pastrati zeii fiecarui trib, formandu-se un panteon, insa fiecare zeitate locala isi avea cultul ei aparte. Trebuie spus ca multiplicitatea zeilor se datora de multe ori numelor pe care le aveau si nu zeilor. Zeul creator suprem era numit Atum la Heliopolis, Ptah la Memphis, Thoth la Hermopolis in Egiptul de Mijloc, Amon la Theba, Horus la Edfu si Khnum la Elephantina. Toate aceste zeitati au acelasi atribute, aceeasi natura si aceleasi functii. Diferenta lor consta doar in reprezentarea externa si in cateva trasaturi accidentale.
Religia egipteană este considerată ca având cea mai lungă perioadă de existenţă dintre toate religiile lumii. Izvoarele referitoare la religia acestei ţări sunt destul de multe: texte din piramide, din sarcofage, monumente arheologice, „Cartea morţilor" etc. Egiptenii aveau o religie politeistă. Faraonii erau consideraţi ca fiind fii şi moştenitori ai zeilor. Fiecare faraon se năştea printr-un fel de concepţie supranaturală, ca fiu al unei pământence şi al zeului Ra. Urcarea faraonului pe tron era asemănată cu urcarea soarelui pe tronul lui Horus. Zeii înşişi luau parte la ceremonia încoronării, purificând pe noul rege şi transmiţându-i puterea divină. Omul a fost creat de zei, de aceea, e numit fiu al zeului. Ei îi ajută pe oameni, îi ocrotesc, îi iubesc, iar omul este un slujitor, un rob al zeului. Egiptenii iubeau viaţa şi considerau că viaţa viitoare e o continuare a vieţii de pe pământ. Călătoria sufletelor după moarte aveau ca ţintă împărăţia lui Osiris, unde ele duceau o viaţă fericită. Pentru a ajunge aici, treceau prin mai multe pericole: monştri, capcane, ape etc. Pentru a sfătui şi călăuzi sufletele în timpul acestor călătorii postume, s-a compus „Cartea morţilor", un adevărat ghid al lumii de dincolo. În acesta carte, sufletul mortului găsea indicii despre tot ce trebuia să facă şi să spună pentru a izbuti să ajungă in fericita lume a morţilor. Foarte importantă în înţelegerea eshatologiei egiptene este Judecata lui Osiris. Sufletul mortului era dus în faţa unui tribunal compus din 42 de judecători, condus de Osiris, în faţa căruia el trebuia să-şi mărturisească curăţia morală. Adresându-se lui Osiris, îl saluta ca pe un zeu al dreptăţii, asigurându-1 că n-a făcut nici o faptă rea, nu şi-a omorât rudele, n-a minţit, n-a trădat, n-a pârât, n-a bârfit, n-a făcut pe nimeni sa sufere de foame, n-a făcut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter. Atunci, judecătorul suprem pronunţă hotărârea. Locurile de cult erau templele, „locuinţele zeilor". în ele se păstrau statuile zeilor şi erau instalate animalele lor sfinte. În templul propriu-zis nu se celebrau niciodată ceremonii publice. În templu intrau numai preoţii principali ai templului şi, în anumite împrejurări, faraonul. Zeul era tratat ca un rege căruia nu trebuia să-i lipsească nimic. I se făcea toaleta zilnica, i se ofereau mâncăruri alese, i se aduceau flori din abundenţă. Jertfele si ofrandele formau partea principală a riturilor cultului egiptean. Singurul preot în înţelesul strict al cuvântului era faraonul, în calitatea sa de zeu si de fiu al zeilor. Ceilalţi preoţi îşi împlineau funcţia ca înlocuitori, ca împuterniciţi ai regelui. Egiptenii conservau cadavrelor prin îmbălsămare. în ceea ce priveşte mormintele, oamenii obişnuiţi erau înmormântaţi în gropi, iar persoanele de vază şi, mai ales, faraonii erau îngropaţi în piramide. Cele mai renumite dintre ele sunt marile piramide de la El Giseh, înălţate pentru a adăposti mumiile a trei faraoni: Kheops, Khefren si Mykerinos. Zeii
• Re (Ra), zeul care se plimba cu barca pe oceanul cerului într-o nesfârşită călătorie cerească, însoţit de suita zeilor, a zeiţelor si a sufletelor celor morţi. Călătoria sa de la răsărit la apus era socotită ca plină de peripeţii şi lupte, totdeauna victorioase, împotriva puterilor întunericului.
• Horus, fiul lui Re (Ra), unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt.
• Ptah a fost la început un zeu al pământului. Apoi a fost asociat cu alţi zei ai morţii, luând forma unui om mumificat.
• Osiris, tatăl lui Horus şi soţul zeiţei Isis, marele şi puternicul prieten al morţilor, reprezentat printr-un om înfăşurat în panglicile mumiei.
• Seth, reprezentat ca un animal hidos, cu urechi mari şi cu coada despicată, sau sub forma unui om cu capul acestui animal, era zeul furtunii.
• Toth, zeu al lunii, era scribul şi consilierul zeilor.
• Amon a devenit cu vremea zeu solar, combinându-se cu Re şi, sub numirea Amon-Re, a fost cel mai puternic zeu egiptean. El a fost deci zeul suprem al epocii de apogeu politic, cultural si religios al Egiptului. Morala
La egipteni, căsătoria era liber consimţită, divorţul era permis, iar femeia era considerată egală cu bărbatul, fiind numită stăpâna casei. Sclavii aveau multe drepturi: să se căsătorească cu egiptence, să posede bunuri şi funcţii publice. Fiecare egiptean avea îndatoriri faţă de semeni: „niciodată n-am păcătuit împotriva bogăţiei cuiva"; „am înmormântat pe cei bătrâni"; „am dat pâine celor flămânzi"; „linişteşte pe cel care plânge"; „fereşte-te să pedepseşti pe nedrept" etc.
Religiile orientale[]
Hinduismul[]
Hinduismul, fiind una dintre cele mai importante religii politeiste din Asia, se deosebeşte de celelalte religii prin faptul că nu are un întemeietor care să le descopere oamenilor calea adevărată, cunoaşterea divinităţii sau legile de conduită în această viaţă. Religia hindusă propune mai multe căi prin care oamenii pot să ajungă la adevărul suprem (astfel fiecare om putând primi iluminarea). Istoricii plasează începutul hinduismului în jurul anului 1500 î. Hr., când au apărat şi primele texte considerate de origine divină. După învăţătura pe care o susţine şi după perioadele istorice în care a apărat şi s-a dezvoltat, hinduismul poate fi împărţit în:
- hinduism vedic;
- hinduism brahmanic;
- hinduism medieval;
- hinduism modern;
- hinduismul contemporan.
Hinduismul vedic (1500 - 450 î. Hr.)
Punea accent pe importanţa vieţii din lumea aceasta, acordând importanţă deosebită naturii. Specifice acestei perioade, scrierile Veda (Ştiinţa sacră) de origine divină, conţin multe imnuri închinate unor elemente sau puteri din natură, zeificate. Rugăciunile, invocaţiile rituale şi laudele aveau ca scop îndeplinirea cererilor către zei: viaţă îndelungată, recolte bogate, sănătate etc. în unele dintre aceste texte se observă întrebări legate de originea lumii, a timpului, de structura personalităţii umane. La început, ceremonialul religios era condus de către capul familiei şi cuprindea ritualuri de iniţiere, ritualuri de purificare precum şi ofrande zilnice aduse zeilor. Apoi a apărat un cult public, templul fiind în centrul preocupărilor religioase. Hinduismul brahmanic (450 î. Hr. - 600 d. Hr.) A luat naştere din credinţa că jertfele de animale erau necesare a se face în mod repetat, pentru a se menţine ordinea în Univers şi în societate.
Scrierile de bază ale hinduismului brahmanic - Brahmana (comentarii brahmanice) descriu rolul şi importanţa sacrificiului pentru viaţa religioasă. S-a ajuns la diminuarea credinţei în zei, consideraţi muritori căci viaţa lor era dependentă de sacrificiile aduse de oameni. Astfel, s-au impus preoţii (brahmanii), care au ajuns să fie consideraţi egali cu zeii. Potrivit textelor considerate sacre, mântuirea putea fi obţinută prin aducerea unei jertfe sau prin achitarea taxei pentru săvârşirea ei.
Ca urmare a abuzurilor apărute în acest context, s-au dezvoltat noi religii - jainismul şi budismul. Textele Upanişadelor propun ca alternativă asceza şi meditaţia contemplativă.
Învăţătura hindusă are în centrul său două concepte: karma (faptă) şi samsara (reîncarnare). Astfel, sufletul participă la un ciclu existenţial continuu — naştere-moarte-renaştere — determinat de faptele bune sau rele pe care le-a săvârşit într-o viaţă anterioară. Eliberarea din succesiunea reîncarnărilor se face prin efort propriu, prin purificarea vieţii şi prin exerciţii psiho-fizice (yoga). Acestea conduc la scopul ultim al existenţei umane, când, în lipsa conştiinţei şi personalităţii care dispar, sufletul ajunge să se identifice cu Brahman (Fiinţa supremă), principiul absolut şi impersonal, în care se regăsesc toate sufletele individuale ajunse la eliberare.
Tehnica yoga presupune însuşirea mai multor exerciţii fizice şi spirituale:
1.Infrănările, adică ferirea de ucidere, minciună, furt, avariţie şi încurajarea abstinenţei sexuale;
2.Disciplinele, adică purificarea interioară a organelor, dar şi a psihicului, prin cunoaşterea de sine, împăcarea;
3.Aşezarea corpului în anumite poziţii;
4.Disciplinarea ritmului respiraţiei;
5.Suprimarea fluxului de gânduri;
6.Fixarea atenţiei într-un singur punct;
7.Meditaţia, concentrarea;
8.Dobândirea cunoaşterii adevărate a sinelui, ultima treaptă a tehnicii yoghine, care eliberează pe om de ciclul reîncarnărilor, acesta întorcându-se în Absolutul din care a emanat.
Cei care practică yoga au nevoie de un guru pentru a fi iniţiaţi. În perioada hinduismului brahmanic, societatea hindusă a cunoscut împărţirea în patra caste, ordonate ierarhic: preoţii {brahmanii), domnitorii şi războinicii (kshatriya), negustorii şi agricultorii (vaisyas) şi servitorii (sudras). Cei aflaţi în afara sistemului de caste erau numiţi paria (pauchamas). Doar reîncarnarea putea face trecerea de la o castă la alta.
Hinduismul medieval (600 - 1000 d. Hr.)
Brahma, Shiva şi Vishnu
Doctrina acestei perioade cuprinde reinterpretări ale perioadelor anterioare, unele păstrându-se şi astăzi. Gândirea şi viaţa religioasă aveau în prim plan trei zei: Brahma, Shiva şi Vishnu, care sunt de fapt cele 3 ipostaze ale realităţii ultime, Brahman, fiecare cu roluri diferite. Astfel, Brahma este considerat creatorul lumii. Fiind însă mai departe de viaţa acesteia, este mai puţin popular. Shiva este Marele Distrugător, dar şi regeneratorul vieţii, cel care ajută lumea să se purifice prin reîncarnare şi să se înalţe spiritual. Considerat protectorul asceţilor, el dispreţuieşte ierarhia socială, fiind venerat de membrii tuturor castelor. Vishnu este păstrător al ordinii cosmice. Simbolizând supremaţia castei brahmanilor, stabilitatea socială şi bunăstarea.
Hinduismul modern (după anul 1000 d. Hr.)
Interpretând diferit Vedele, unii hinduşi săvârşesc ritualuri din perioada vedică, alţii, ritualuri sacerdotale sau idolatrizează zeităţi ale hinduismului medieval. Astfel, fiecare adept este fidel unui zeu la care se închină zilnic, dar face apel şi la alte zeităţi, atunci când trebuie să depăşească anumite obstacole în viaţă.
In lumea contemporană, hinduismul trece printr-un curent reformator, fiind influenţat de creştinism şi de cultura europeană.
Templele sunt locaşuri închinate anumitor zeităţi, întrucât se crede că fiecare zeitate locuieşte în templul închinat ei. El păstrează statuia zeului venerat de cei care vin la templu. Cu prilejul anumitor sărbători, templul devine loc de pelerinaj. Acesta are ca scop atragerea bunăvoinţei zeului venerat la templul respectiv, prin aducerea de jertfe.
Spălări rituale în râul sacru Gange
La râul Gange, considerat sfânt, se desfăşoară anumite ritualuri întrucât se crede că izvorăşte din picioarele lui Vishnu şi se rostogoleşte peste capul şi părul zeului Shiva, care locuiesc în ceruri. Hinduşii intră în apa Gangelui pentru a se purifica de păcate. Ofrandele se aduc adesea vacilor, considerat animale sacre şi mame ale naturii. Ei cred că fiecare parte a corpului acestui animal este locuită de o anumită zeitate.
Din casta brahmanilor fac parte astăzi profesorii universitari, ziariştii, oamenii politici. Kshatria cuprinde prinţii şi militarii. A treia castă, vaisyas, cuprinde pe agricultori, meşteşugari şi negustori, a căror responsabilitate este de a face ca ţara să prospere. Din ultima castă, sudras, fac parte meşteşugarii, croitorii, pescarii. Categoria paria cuprinde măturătorii de străzi, care nu au nici un fel de drepturi.
Concluzie
Hinduismul nu este o religie unitară, ci un complex de curente religioase, acumulate pe parcursul a cinci milenii de viaţă religioasă. Mai mult, hinduismul nici nu este o religie în înţelesul propriu al cuvântului, ci mai degrabă un sistem socio-religios, un mod de viaţă.
Sursa: Relicnis.BlogSpot.com
Buddhismul (Religiile Orientale)[]
Apărut în India, în secolele al VI-lea - al V-lea î. Hr., a fost întemeiat de Buddha („Iluminatul”).
Scrieri buddhiste reprezentative:
• „Coşul celor trei scrieri" alcătuit din:
- „Coşul mesajului lui Buddha" (Sutra);
- „Coşul disciplinei” (Reguli necesare vieţii călugărului buddhist);
- „Coşul doctrinei" (conţine predici, dialoguri etc, ce explică doctrina buddhistă).
• „Biografiile (vieţile) lui Buddha", „Cartea marilor întâmplări sau Istoria amănunţită a jocului lui Buddha" etc.
Viaţa lui Buddha — elemente mitice din biografia sa
Statuia lui Buddha
Buddha („Iluminatul", „Trezitul", „înţeleptul", „Cel care a găsit calea spre Nirvana") a fost un personaj istoric. Se pare că a trăit între anii 558 şi 486 î. Hr. Viaţa sa a fost învăluită într-o aură mitică.
Elemente mitice din viaţa lui Buddha:
- varietatea numelui: la naştere se numea Siddharta („Cel ce şi-a atins scopul"), mai târziu se va numi Gautama (după numele clanului din care făcea parte), apoi Sakyamuni („Ascetul, înţeleptul printre Sakya") şi, în fine, Buddha („Iluminatul", „Trezitul", „Inteligentul", odată cu eliberarea din ciclul reîncarnărilor şi cu atingerea adevărului), nume cu care va intra în istorie.
- naşterea lui Buddha este încărcată de numeroase elemente mitice: este considerat zeu înainte de naştere, îşi alege singur părinţii, concepţia este imaculată, la naştere urlă ca un leu, spunând: “sunt cel mai bătrân din lume, cel mai învăţat, cel mai bun, cel mai viteaz, aceasta este ultima mea naştere”.
- la naşterea sa, după un şir lung de reîncarnări, apar semne miraculoase: statuile zeilor au căzut la pământ, înţelepţii brahmani au identificat cele peste 100 de semne ale Marelui Om pe corpul său etc.
- rămas orfan de mamă, este crescut şi educat de tatăl său, în conformitate cu statutul său social (prinţ), trecând prin etapele fireşti ale vieţii: tinereţea, căsătoria pentru a deveni părinte, avându-l drept fiu pe Rahula.
- la naştere, ursitoarele au proorocit tatălui că nu va avea parte de acest fiu; de aceea, tatăl încearcă să-1 izoleze în palatul regal, dar cele patru ieşiri nocturne, urmate de întâlnirile cu un bătrân (bătrâneţea), un bolnav (boala), un ascet (sărăcia), un cortegiu funerar (moartea) îl determină să aleagă soluţia salvării de cele patru realităţi; îşi dă seama că soluţia este liniştea şi pacea.
- după ieşirea din palat parcurge etapele iniţiatice: abandonarea condiţiei de prinţ, iniţierea în brahmanism şi yoga.
- confruntarea decisivă cu Mara (răul şi moartea) se încheie cu victoria lui Sakyamuni; devenind Buddha („Trezitul", „Iluminatul"), intră în posesia celor patru adevăruri sacre.
- apostolatul lui Buddha (aprox. 44 de ani) se va încheia în jurul anului 486 î. Hr. prin moarte. (Trupul său va fi incinerat, cenuşa fiind aşezată în diferite monumente funerare - stupă). Doctrina buddhistă
- Buddha n-a acceptat niciodată să-şi structureze învăţătura într-un sistem coerent scris şi a transmis doar oral învăţătura sa.
- Buddha a refuzat să răspundă la marile întrebări existenţiale:
- Universul este etern sau nu?
- Este finit sau nu?
- Sufletul are aceeaşi componenţă ca trupul? etc.
- A apelat la parabolă (Săgeata Otrăvită: In timp ce un om este rănit de o săgeată otrăvită, cei din jurul său vor să-i aducă un doctor, dar rănitul se opune categoric: „Nu voi lăsa să mi se smulgă săgeata până nu voi şti dacă cel care a tras este un războinic sau un brahman, dacă este înalt sau scund, dacă nu ştiu cum îl cheamă, cum se numeşte neamul său, din ce sat provine, câţi locuitori are satul, cum îi cheamă pe fiecare, câte rude şi prieteni are flecare, ce coardă avea arcul din care s-a tras, ce pană s-a întrebuinţat la facerea săgeţii, din ce copac s-a făcut lemnul arcului, cine a tăiat copacul şi cu ce secure, cine a fost fierarul care a făcut securea etc. ".); mesajul acesteia: inutilitatea tuturor întrebărilor ce nu vizează viaţa sacră şi spirituală şi nu pregăteşte calea spre nirvana.
- Potrivit budismului, există un principiu creator unic, numit Atman sau Brahma, care este de fapt un fel de suflet universal, în care sunt încorporate toate sufletele oamenilor de pe pământ ce reuşesc să se elibereze. Dar, pentru ca un om să reuşească să se elibereze, adică să fie încorporat în Atman, este nevoie să trăiască mai multe vieţi succesive.
- Transmigrarea sufletului prin diferite trupuri, fie de plante, fie de animale, fie de oameni, adică reîncarnarea, se produce potrivit anumitor reguli, legi: faptele din viaţa unui om, numite karma, sunt cele care stabilesc noua reîncarnare.
- Astfel, dacă a făcut fapte bune, omul va avea o reîncarnare bună, iar dacă a făcut fapte rele, o reîncarnare rea, adică fie într-o plantă, fie într-un animal, fie într-un om de condiţie socială joasă (cerşetor, criminal).
- Cauza şirului lung al reîncarnărilor este necunoaşterea din partea omului că totul este o iluzie, că de fapt omul nu este un eu, nu are un suflet care să fie o entitate proprie, ci totul este un non-eu. De aceea, cunoaşterea acestui lucru concordă cu starea de eliberare, când omul se va identifica cu Atman, se va depersonaliza, va dispărea pentru totdeauna, devenind una cu infinitul. Un astfel de om se numeşte bodhi (fericit).
- Această unire cu infinitul se numeşte în budism nirvana. După cum lumea este supusă spaţiului şi timpului, nirvana este aspaţială şi atemporală, o stare de distrugere a ceea ce este supus reîncarnării, a non-eului, a iluziei, o stare care nu se poate descrie.
Esenţa învăţăturii Buddhiste:
• Există 4 Adevăruri Sacre:
1. Totul este suferinţă (dukka) - a te naşte, a fi bolnav, a fi departe de cel drag, a avea, a nu avea etc.
2. Identificarea originii suferinţei, care este dorinţa (tanha) - dorinţele, atât materiale, câr şi spirituale, poftele oamenilor.
3. Necesitatea înlăturării dorinţelor (stingerea poftelor).
4. Identificarea metodei de înlăturare a suferinţei („Calea de mijloc").
• A urma Calea de Mijloc înseamnă a avea:
1. O opinie corectă (adevărată).
2. Un gând corect.
3. O vorbire corectă.
4. O activitatea corectă.
5. O existenţă corectă.
6. Un efort corect.
7. O atenţie corectă.
8. O concentrare corectă.
• Finalitatea înseamnă cunoaşterea adevărului (căci totul este iluzie) prin oprirea ciclului reîncarnărilor şi intrarea în nirvana.
După moartea lui Buddha s-au structurat 3 mari direcţii, „vehicole":
1. Micul Vehicul ( „Calea cea strâmtă" - Hinayana) - reprezintă partea „conservatoare" a lumii buddhiste (are drept arhetip pe călugărul ascet care prin tehnici specifice de meditaţie şi iluminare, prin înţelepciune, devine arhat - sfânt -, fiind sigurul care poate ajunge în Nirvana).
2. Marele Vehicul ( „Calea cea largă" - Mahayana) - reprezintă partea „liberală a lumii buddhiste (arhetip: omul iubitor cu jertfă de sine, accesul în Nirvana fiind posibil celor care se disting prin iubire şi sacrificiu)".
3. Vehicolul tantric ( „Calea de diamant" - Vajrayana) - numele vine de la cărţile sacre (tantras) ce cuprind un amalgam de tehnici meditative, dar şi practici magice, erotice etc; adepţii susţin că practicile tantrice sunt accesibile doar iniţiaţilor şi se pot transmite numai de la guru la discipol. Cele trei căi au dat naştere la noi curente, secte, şcoli, tradiţii.
- Societatea buddhistă cuprinde
- laici - nu pot atinge direct Nirvana, dar speră într-o renaştere mai favorabilă, pentru a deveni călugări;
- călugări - cunosc învăţătura buddhistă şi au toate şansele să ajungă în nirvana. Obiectele cele mai adorate sunt stupele, Buddha fiind omagiat prin ofrande şi acte rituale specifice.
Ceremoniile buddhiste au loc zilnic, lunar sau anual (cea mai importantă este în luna mai, când este sărbătorită naşterea şi moartea lui Buddha)
Concluzie
Budismul este singura religie care respinge ideea de Dumnezeu, ca Fiinţă Supremă. De aceea, nici Buddha, întemeietorul, nu este considerat vreun profet al lui Dumnezeu sau zeu, ci doar o călăuză, un maestru spiritual.
Sursa: Relicnis.BlogSpot.com
Confucianismul (Religiile Orientale)[]
Filosoful Confucius
Confucianismul este o doctrină etică, filosofică, dar şi social-politică, apărută în China, un sincretism între cultul naturii şi cel al strămoşilor, care acordă un rol important sacrificiilor. Chiar dacă Kung Fu-tzi, pe numele său latinizat Confucius, n-a fost un întemeietor propriu-zis de religie, a avut o mare influenţă asupra religiei chinezilor. Atât de puternic a fost impactul adus de Confucius, încât în China, apariţia sa este considerată ca începutul unei noi ere. Trăind într-o vreme de mare confuzie politica si decădere morală, (sec. al VI-lea î. Hr.), Confucius şi-a propus îmbunătăţirea vieţii politice şi sociale din timpul său, neavând un succes real decât după moartea sa, când toţi cei care l-au criticat şi-au arătat admiraţia pentru el.
• Scrierile lui Confucius cuprind:
- „Cartea Cântecelor" (Odelor);
- „Cartea schimbărilor";
- „Cartea Edictelor";
- „Memorial de ritualuri";
- „Cartea muzicii";
- „Primăvara - Toamna Ţării Lu".
Doctrina confucionistă este un amestec de tradiţii arhaice chinezeşti, de principii morale, filosofice, religioase etc. Coloana vertebrală a învăţăturii confucioniste este formată din tradiţie şi norme etico-politice. Principii confucianiste:
· fidelitateafaţă de eticheta socială;
· respectarea datinilor, a moravurilor, a sacrificiilor ce fixează clar ierarhiile într-o societate bine structurată;
· divinizarea împăratului chinez ca Fiu al Cerului;
În confucianism se realizează legături între Univers (guvernat de zeul cerului Tian), societate şi om. Acestea gravitează în jurul ideilor de normă, ordine, lege. În centrul doctrinei confucioniste stă omul şi educaţia absolută: oricine poate deveni perfect, indiferent de originea sa, dacă respectă necondiţionat disciplina şi normele, ea (perfecţiunea) caracterizându-se prin înţelepciune, bunătate şi curaj, şi având drept scop suprem dezvoltarea virtuţilor.
Codul etic elaborat de Confucius se bazează pe:
1. Reciprocitate;
2. Omenie;
3. Dragoste şi respect în familie.
Dumnezeu este uneori considerat personal, alteori o putere morală, sau un principiu impersonal. De aceea, nici veşnicia nu este înţeleasă ca fiind o continuare a existenţei după moarte în prezenţa vreunui dumnezeu, ci o continuare a influentei morale a strămoşilor asupra ideilor si valorilor urmaşilor. Ca religie de stat, confucianismul a menţinut elementele fundamentale ale vechii religii chineze, în primul rând cultul strămoşilor şi al naturii, practicile cultice având în centrul lor Cerul şi pe „Fiul Cerului", împăratul.
Templul Cerului, Beijing, China
Locurile de cult sunt templele, cel din Beijing, închinat Cerului, fiind cel mai mare templu din lume. Cultul imperial a luat sfârşit prin revoluţia din 1912, iar din 1917, confucianismul n-a mai fost recunoscut ca religie oficială a statului.
Concluzie
Confucianismul nu este atât o religie, cât un sistem de crezuri religioase care determină valorile majorităţii popoarelor asiatice, ale unei bune părţi dintre chinezi, japonezi, coreeni şi vietnamezi. El nu s-a manifestat niciodată ca o religie cu biserici şi preoţi. Savanţii chinezi l-au onorat pe Confucius ca pe un mare înţelept, fără însă a-1 venera însă ca pe un zeu.
Sursa: Relicnis.BlogSpot.com
Iudaismul[]
Iudaismul este o religie revelată, care stă la baza creştinismului. Ea se întemeiază pe Revelaţia Vechiului Testament, şi are rolul de a pregăti lumea pentru primirea Fiului lui Dumnezeu şi a religiei creştine. Iudaismul este prima religie care a impus credinţa într-un Dumnezeu unic, monoteismul. Deosebirea dintre creştinism şi iudaism este că acesta din urmă nu recunoaşte în persoana lui Iisus Hristos pe Răscumpărătorul promis de Dumnezeu protopărinţilor noştri (Fac. 3, 15), aşteptându-L încă pe Mesia şi împărăţia iudaică pe care crede că o va întemeia El.
Istoric[]
Istoria iudaismului este împărţită în patru etape: Prima etapă se întinde de la Avraam, patriarhul şi strămoşul poporului evreu, până la Samuel, primul judecător al Israelului, şi cuprinde: stabilirea lui Avraam şi a familiei sale în Canaan; migraţia în Egipt, din timpul patriarhului Iacov; ieşirea, sub conducerea lui Moise, din Egipt; primirea Legii pe Muntele Sinai; recucerirea Canaanului şi instaurarea instituţiei Judecătorilor, primul dintre ei fiind Samuel. A doua etapă este Regatul, cei mai importanţi regi fiind: Saul, primul rege. David. cel mai mare rege al Israelului, şi Solomon, care a finalizat construcţia Templului din Ierusalim. Imperiile asirian şi babilonian vor cuceri Israelul, templul din Ierusalim fiind distrus şi mulţime de evrei vor fi deportaţi în Mesopotamia şi Babilon. A treia etapă, rabinică, cuprinde istoria de la exil până la dărâmarea Ierusalimului. După repatrierea exilaţilor, zidurile Ierusalimului şi Templul au fost refăcute, iar cultul central este restabilit. începând cu anul 63 î.Hr, va începe lunga perioadă de stăpânire romană, culminată cu războiul dintre anii 66-70 d.Hr., în care iudeii vor fi înfrânţi definitiv. Ierusalimul fiind distrus în totalitate, iar Templul ars şi dărâmat. Începând cu acest moment, religia iudaică va lua o altă înfăţişare. Fără Templu (unicul loc unde puteau să aducă jertfe) şi fără preoţie din neamul lui Aaron (preoţii trebuiau să fie numai din neamul lui Aaron), căci, pierzându-se genealogiile, nu li se mai cunoştea apartenenţa, evreii se vor ruga în sinagogi, iar jertfele vor înceta.
Scrieri sacre
Talmudul
Credinţa lor se fundamentează pe Scripturile revelate de Dumnezeu şi consemnate în scris, întâi de Moise, apoi de alţi autori. Astfel, cartea fundamentală a iudaismului o reprezintă Vechiul Testament (comun şi creştinilor), numit de creştini Biblia iudaică.
O altă carte importantă a iudaismului este Talmudul sau „Legea orală", adică o colecţie de opere teologice, istorice, juridice, ce completează şi explică Biblia. Autorii ei sunt rabini ai secolelor V î.Hr. - VI d.Hr.
Doctrina
Principala învăţătură este existenţa unui Dumnezeu unic (monoteismul) şi spiritual. Dumnezeu există din vecie şi va continua să existe întotdeauna. Evreii sunt datori să-L cinstească pe Dumnezeu; Profeţia este mijlocul prin care Dumnezeu îşi face cunoscută oamenilor voinţa Sa, Moise fiind cel mai mare dintre profeţi; Legea lui Moise este descoperirea voii lui Dumnezeu, fiind veşnică; Dumnezeu este Atotştiutor, cunoscând faptele oamenilor;
- Pe cei buni Dumnezeu îi răsplăteşte, iar pe cei răi îi pedepseşte;
- Se aşteaptă venirea Răscumpărătorului promis lui Adam şi Evei, a lui Mesia. Care va elibera poporul Israel de robia duşmanilor.
Lăcaşurile de cult La început, evreii aveau ca locuri de închinare spaţiul unde-şi păşteau turmele. După ieşirea din robia egipteană, vor avea Cortul mărturiei (unde se găsea Chivotul Legii, în care se păstrau Tablele Legii primite de Moise de la Dumnezeu).
Cortul mărturiei
După aşezarea în Ţara Făgăduinţei (Canaan), evreii vor ridica, în vremea regilor, la Ierusalim, Templul (acesta avea două încăperi: Sfânta şi Sfânta Sfintelor, aici se păstrau obiectele sacre). A fost înălţat de Solomon. Templul lui Solomon va fi distrus în 586 î. Hr. de babilonieni, iar a doua oară după ce a fost reclădit, în 70 d. Hr., de către legiunile Imperiului Roman. Fiecare comunitate ebraică are o casă de rugăciuni, de învăţământ şi de reuniune care se numeşte sinagogă. Aici sunt păstrate sulurile cu textele sacre şi de 3 ori pe zi se desfăşoară cultul public.
Templul lui Solomon
Sărbătorile iudaice
Cele mai importante sunt:
• sărbătoarea Anului Nou (Roş Haşana) - la începutul lunii septembrie; adunaţi la sinagogă de sunetele şofarului (instrument muzical din corn de berbec), iudeii celebrau ritul specific începutului de an;
• sărbătoarea curăţeniei (Yom Kipur) - zi de post şi de iertare a păcatelor; în vremurile vechi, păcatele erau „transferate" într-un ţap ispăşitor care era apoi alungat în deşert;
• sărbătoarea purificării templului (Hanuka) - comemorare a revoltei Maccabeilor din 164 î. Hr. ceea au purificat Templul din Ierusalim; de aceea, s-a instituit noua consacrare a locaşului sfânt prin cele 8 zile de sărbătoare (Hanuka); sărbătoarea corturilor (Sukkot) - comemorarea „ieşirii" din robia egipteană şi a „eliberării" prin ridicarea corturilor în deşert; are şi conotaţii agricole, evreii mulţumind lui Dumnezeu pentru belşugul noii recolte; sărbătoarea triumfului (Purim) - comemorare ce aminteşte de salvarea evreilor de către eroina biblică Estera de la un masacru ordonat de Aman;
• Cincizecimea (Savuot) - sărbătoarea secerişului şi a primirii Legilor de către Moise;
• Paştele (Pesah) - această sărbătoare se leagă de salvarea noilor născuţi evrei, pentru că îngerul lui Dumnezeu a lăsat semn din sângele mieilor jertfiţi. Sărbătoarea este ţinută între 14 şi 21 Nissan, evreii mănâncă azimă (pâine nedospită), carne de miel cu ierburi amare şi beau vin, aniversând ieşirea din Egipt, ţara robiei: este sărbătoarea eliberării „poporului ales". Sărbătorile ebraice evidenţiază necesitatea reînnoirii legământului dintre Dumnezeu şi poporul ales.
Jertfele
Erau îndeplinite, de obicei, de preoţi, în fruntea lor aflându-se Marele Preot; ele erau cu precădere animale (porumbei, miei), dar şi jertfe din primele roade ale pământului. A existat o singură tentativă de jertfă umană, atunci când Avrram a vrut să jertfească pe fiul său, Isaac, dar acest gest nu este decât un semn de supunere absolută a omului în faţa voinţei lui Dumnezeu. Tot simbolic era, "jertfit" şi primul născut, căci la fel ca primele roade ale pământului, şi el aparţinea lui Dumnezeu. După anul 70 d. Hr., prin dărâmarea templului din Ierusalim, au încetat şi jertfele din lumea iudaică.
Rugăciunile
Sunt publice şi individuale. Rugăciunile publice au loc în sinagogi. Rugăciunea principală conţine 18 binecuvântări, iar toate rânduielile se găsesc în cărţile special consacrate rugăciunii. La rugăciunea în comun participă minim 10 bărbaţi.
Rugăciunea individuală este practicată obligatoriu de bărbaţi care trebuie să ţină cont de ţinuta cu haine lungi şi centură, barbă, şalul de rugăciune - talit - restricţii alimentare, purificări etc.
Principiile fundamentale ale religiei iudaice:
1. Decalogul (Cele 10 Porunci)
2. Ascultă Israele;
3. Cele 18 binecuvântări;
4. Mărturisirea de credinţă.
Morala iudaică este cuprinsă în Vechiul Testament (Torah), fiind sintetizată în Decalog (cele 10 Porunci). Are în prim-plan dreptatea, milostenia, iubirea (în mod deosebit faţă de cei din ..neamul ales"). Evreii credeau în viaţa viitoare, având convingerea că sufletele morţilor vor merge fíe în casa morţii (Şeol) - „o ţară de întuneric şi haos" - fie sufletul va avea bucuria de a-L vedea pe Dumnezeu, în funcţie de credinţa şi de faptele lor de pe pământ, în ceea ce priveşte Iudaismul contemporan, se poate vorbi de trei orientări:
• iudaismul ortodox, care este axat pe păstrarea iudaismului rabinic şi întâlnit în special în Israel şi Statele Unite;
• iudaismul reformat, ce a permis ca rugăciunile să fie rostite în limba naţională şi a acceptat folosirea orgii în sinagogi;
• iudaismul conservator, care reinterpretează Legea în conformitate cu timpurile moderne.
Astăzi, comunitatea iudaică numără în jur de 12 milioane de membri
Sisteme religioase ale antichităţii[]
Popoarelor antice aveau sisteme religioase politeiste.Egiptenii isi reprezentau zeii in chip de om (Ptah, zeul creator), de animal (Sehmet, in chip de leoaica) sau mixt (Anubis, stapinul lumii de apoi, jumatate om, jumatate sacal). Pentru venerarea zeilor erau construite temple, statui, preotii aduceau ofrande.
In cinstea zeilor se organizau serbari, procesiuni care includeau mai multe ceremonii.
Religia egipteana s-a aflat intr-o strinsa legatura cu puterea politica. Astfel, faraonul era considerat o intruchipare terestra a divinitatii. Preotii egipteni, o casta unita si puternica prin cunostintele si bogatiile acumulate timp de secole, in perioadele de criza, cind slabea puterea centrala, intrau in conflict cu faraonul in dorinta lor de a-si instaura dominatia in tara. Faraonul Amenois al IV-lea in perioada Regatului Nou, dorind sa micsoreze influenta preotimii de stat, recurge la o reforma politico-religioasa. El introduce cultul zeului Aton, reprezentat sub forma discului solar, si interzice venerarea celorlalte divinitati. Insa aceasta tentativa provoaca o nemultumire generala nu numai in rindurile preotimii, dar si ale populatiei, atasate fata de vechile culte. Tentativa faraonului de a introduce o religie monoteista a suferit esec, potrivit moldovenii.md
In Mesopotamia, sumerienii au creat un panteon ierarhic organizat, in fruntea caruia se aflau patru zei creatori: An (cerul), Enlil (zeul atmosferei), Enki (creatorul omenirii si civilizatiei), Ninlil (zeita dragostei si ocrotitoarea fertilitatii terestre). Panteonul sumerian se va mentine mentine cu mici schimbari in perioada akkadiana, Babilon si Asiria. In panteonul babilonian un statut important il detinea zeita Ishtar considerata zeita dragostei, ocrotitoarea fertilitatii si a razboiului. Ishtar impreuna cu Sin si Shamash alcatuiau triada suprema care simboliza cele trei mari forte ala naturii: pamintul, luna si soarelele. Spre deosebire de Egipt, in Mesopotamia zeii sint reprezentati in chip de oameni. Oamenii se temeau de zei, deoarece ii stiau razbunatori si pregatiti sa-i pedepseasca pentru greselile lor. In afara zeilor se credea ca exista o multime de demoni care le aduc prejudicii oamenilor. Pentru a se feri de ei, locuitorii Mesopotamiei purtau amulete si talismane.
Regii pretindeau un statut deosebit in societate reiesind din apropierea lor de zeitati. Astfel, pe lespedea de bazalt gravata cu legile lui Hammurabi (secolul al XVIII-lea i.Hr.) este reprezentat zeul soarelui din miinile caruia regele primeste legile. In dorinta de a consolida pozitia dominanta a Babilonului, regele Hammurabi il declara pe Marduc zeu suprem al tarii. Mesopotamia a ramas in istorie si prin miturile sale, printre care se remarca mitul potopului.
In India, patrunderea arienilor a determinat impunerea limbii lor, sanscrita, si a textelor sacre, Vedele. Intrind in contact cu credintele locale, vedismul a evoluat, luind forma hinduismului. Hinduistii cred ca la inceput era haos. Brahman, sufletul Universului, a provocat miscarea, care la rindul sau a facut sa apara trei zei principali: Brahma, Visnu si Siva. Doctrina religioasa introduce notiunea reincarnarii. Daca persoana duce o viata exemplara, sufletul sau se va reincarna intr-o fiinta mai buna decit cea precedenta, iar o viata nedemna va face ca sufletul sa regreseze si sa se reincarneze la un nivel inferior, in corpul unui animal sau insecte.
Astfel, toate lucrurile, fiintele si sufletele se supun unei legi supreme, dharma, trecind din unele in altele, conform meritelor lor. Omul, la fel, este prizonierul ciclului de reincarnare, al miscarii. Pentru a progresa, a se reincarna intr-o fiinta superioara, credinciosul trebuie sa se pazeasca de murdaria care rezulta din activitatea corpului uman si din contactul cu fiintele inferioare. El trebuie sa se purifice permanent cu apa. In plus, orice hinduist trebuie sa venereze zeii, aducind ofrande si sacrificii si facind rugaciuni.
Budismul a fost fondat in secolul al VI-lea i.Hr. de printul indian Gautama. Tulburat de mizeria in care traiau oamenii, el s-a retras din lume, ajungind la concluzia ca mizeria se datoreaza pasiunilor si celor trei radacini ale raului: invidia, ura si greseala. Sufletele ratacesc fara sfirsit, obligate sa se intoarca pe pamint pentru a se incarna intr-un nou corp: iata cauza suferintelor. Doar prin meditatie si intelepciune e posibil obtii fericirea, Nirvana (pacea absoluta). Gautama primeste numele de Buddha (Cel desteptat). Timp de 40 de ani el calatoreste prin India si isi expune invatatura. Budismul devine religie, raspindindu-se in India, Tibet, Indonezia, China, Japonia.
Majoritatea chinezilor practicau cultul stramosilor, cautind sa-si asigure bunavointa lor. In acest scop capul familiei aducea ofrande pe altarul familial. Daoismul, fondat de catre Lao-zi in secolul al V-lea i.Hr., respinge ideea unei divinitati, a cerului, inlocuindu-le cu dao (calea) – principiul ordinii necesare in natura si societate. Aceasta doctrina avea multi adepti, deoarece permitea realizarea unui echilibru in sine. Cautarea echilibrului individual putea prelungi viata si chiar aduce nemurire.
Confucius (551 – 479 i.Hr.) este fondatorul unei invataturi morale, Confucianismul, care nu reprezinta o doctrina religioasa. Esenta ei consta in perfectionarea etica a relatiilor dintre oameni, indeplinirea datoriilor care il vor ajuta pe om sa se regaseasca pe sine. Budismul introdus in China pe Drumul matasii, era in ochii chinezilor o cale de salvare. Aceasta doctrina spirituala continea si unele aspecte ale daoismului: lipsa pasiunilor si o anumita pasivitate.
Religia greaca isi are originea in certitudinea omului ca deasupra umanitatii exista puteri care depasesc posibilitatile umane, trezind uimire si admiratie. Ca si egiptenii, grecii erau politeisti. Religia lor are un caracter antropomorf (forma umana), deoarece in conceptia grecilor zeii sint asemanatori oamenilor ca aspect fizic, caracter, slabiciuni. Ei se deosebesc de oameni doar prin faptul ca sint nemuritori si prin gama larga de puteri. Grecii considerau ca zeii traiesc pe virful muntelui Olimp, iar lor este nectarul si ambrozia. Panteonul (ansamblul de zei) include un numar de zeitati, dintre care 12 au statutul de zei principali. Zeii grecilor sint asociati diferitor activitati umane sau manifestari ale naturii. Zeus este zeul suprem, stapinul cerului si a fulgerului; Hera, sotia lui Zeus, este protectoarea casatoriei si familiei; Poseidon este stapinul marilor, iar Hades al intunericului si lumii umbrelor. Mestesugurile si intelepciunea erau protejate de Atena, iar vegetatia si agricultura de zeita Demeter. Apollo este zeul luminii si a muzicii, iar Artemis al vinatorii. Afrodita este ocrotitoarea dragostei, Hefaistos este patronul focului si al mestesugurilor, Ares este zeul razboiului. Hermes este vestitorul zeilor, protejeaza calatorii si comertul. La acest panteon trebuie adaugati eroii, oamenii care s-au remarcat prin fapte deosebite, adesea fii de zei si femei muritoare, ca Teseu sau Heracle.
Zeii sint venerati acasa, in cetate, in marile sanctuare panelenice (ale tuturor grecilor). Acasa capul familiei onoreaza cultul lui Zeus si al Hestiei, zeita caminului familial. Fiecare cetate isi are zeul sau protector, care este venerat in cadrul manifestarilor religioase. Marile sanctuare panelenice canalizeaza aspiratiile religioase ale elenilor. Aici cetatenii se adunau pentru ai venera pe zei. Cel mai cunoscut este sanctuarul din Delphi consacrat lui Apollo, care transmite oracole prin intermediul Pythiei. Celebritatea acestor oracole in lumea greaca era foarte mare, ele fiind cerute de conducatori si oamenii de rind in diverse imprejurari.
La Olimpia era venerat Zeus, in cinstea caruia se organizeaza o data la patru ani mari concursuri artistice (competitii de teatru, muzica) si sportive, Jocurile olimpice. Conform traditiei, primele Jocuri olimpice au avut loc in 776 i.Hr. concursul incepea cu competitia oratorilor, poetilor si muzicienilor, insa cu timpul probele sportive trec pe primul plan. Din cele sapte zile, cit durau ceremoniile in cinstea lui Zeus, cinci erau rezervate competitiilor sportive. In acest timp erau oprite orice ostilitati intre cetatile grecesti. Invingatorilor li se oferea o cununa de laur, iar in cetatile de origine li se ridicau statui. Asemenea jocuri erau organizate si la Delphi, Corint si Nemeea in cinstea lui Apollo.
La Atena cele mai importante sarbatori sint Panateneele, in cinstea zeitei Atena, protectoarea cetatii, cind timp de noua zile se celebreaza fondarea cetatii, culminind cu un cortegiu care urca pe Acropola.
Ceremoniile religioase erau oficiate de preoti, care, spre deosebire de civilizatiile Orientului, nu formeaza o casta inchisa, ci sint magistrati alesi in functiile religioase pentru o perioada de timp. Acestia se ingrijesc de ofrandele si sacrificiile care urmeaza sa fie aduse zeilor, de organizarea manifestatiilor religioase, sporindu-si prestigiul printre concetateni.
Romanii venerau un numar mare de zei, circa 30 000. Ei considerau ca in spatele fiecarui lucru se afla un zeu, ceea ce explica numarul lor impunator. Printre zeii care se bucurau de cea mai mare veneratie se numarau Larii, ocrotitori ai bunurilor si ai persoanelor. Romanii au adoptat zeii grecesti, asimilindu-i propriilor divinitati si constituind un Panteon greco-latin, care era dominat de triada de zei Jupiter, Junona, Minerva. In afara de acestia, erau venerati Marte – zeul razboiului, Vulcan – zeul focului, Saturn – zeul semanaturilor, Vesta – zeita caminului familial.
Orice familie avea un cult propriu, pe care il conducea pater familias. Romanii venerau zeitatile caminului familial, Larii si Penatii, si spiritele stramosilor, Manii. Pater familias intretinea focul in vatra de pe altarul casei si ii onoreaza pe zeii Lari si mani. Romanii asteapta de la zei favoruri, ca victoriile in razboaie sau recolte bune. Fiind foarte superstitiosi, ei sint extrem de atenti la toate semnele pe care le interpreteaza ca favoare sau minie a zeilor.
Cultul public nu poate fi despartit de viata cetatii, deoarece toata viata politica este legata de rituri, culte, iar magistratii sint si preoti. Ei nu trebuie sa neglijeze nici o divinitate, din teama de a-i atrage furie si sa urmeze cu minutiozitate riturile. Preotii se grupeaza in colegii: pontifii, insarcinati cu pastrarea religiei oficiale, in frunte cu Marele Pontif numit pe viata; flaminii, aflati in serviciul unei divinitati; vestalele, tinere patriciene care o slujesc pe zeita Vesta etc.
Inainte de a intreprinde orice lucru important, romanii consultau zeii, in special prin intermediul augurilor, care faceau preziceri dupa zborul si strigatul pasarilor, sau haruspicilor, care prevedeau viitorul prin cercetarea maruntaielor animalelor sacrificate. In felul acesta toata viata cetatii este supusa vointei zeilor.
Romanii au venerat si zeitatile din tarile cucerite, incercind sa le gaseasca paralele in propriul panteon si romanizindu-le. In secolul al II-lea i.Hr. la Roma patrund o serie de culte orientale, ca urmare a contactului tot mai strins cu vechile civilizatii ale Orientului. Din Egipt vine cultul zeitei Isis si Serapis, din Mesopotamia al zeitei Kibela, din Persia cel al lui Mithras. Insa anumite practici religioase orientale le pareau romanilor scandaloase (sacrificiile umane, adunarile secrete), de aceea Senatul le-a interzis cetatenilor romani sa devina preoti ai acestor culte.