Wikia

Rational Wiki

Istoria romilor

Comments0
119pages on
this wiki

Istoria romilor 1.png Istoria romilor 2.png Istoria romilor 3.png Istoria romilor 4.png Istoria romilor 5.png Istoria romilor 6.png Istoria romilor 7.png Istoria romilor 8.png Istoria romilor 9.png Istoria romilor 10.png Istoria romilor 11.png Istoria romilor 12.png Istoria romilor 13.png Istoria romilor 14.png Istoria romilor 15.png

Povestea primilor ţigani care au cerut să li se spună romi Edit

„Glasul romilor”, publicaţie editată de primii lideri ai ţiganilor, din interbelic, se plângea că dispare „meseria” ghicitoarelor și îi ridica elogii mareșalului Antonescu. Edit

Asociaţiile pentru drepturile romilor nu au fost inventate după 1989. Nici programul multora dintre acestea şi nici măcar termenul „rom” nu este unul post-decembrist. Problemele etniei par încremenite în timp, dacă e să priveşti la ce făceau liderii romilor din perioada interbelică.

De exemplu, lansau, în 1934, „Glasul romilor” – „Organ al Uniunei Generale a Romilor din România”. Un ziar creat în scop propagandistic pentru o asociaţie care, între 1933 şi 1941, a reprezentat - într-o Românie ce va fi prinsă şi ea în tăvălugul rasist din cel de-Al Doilea Război Mondial - încercarea etniei de a cere drepturi şi a-şi educa membrii.

A ieşit un deceniu de lupte interne pentru conducerea organizaţiei, dar şi o perioadă în care s-au articulat câteva cerinţe ce şi azi par a fi valabile pentru comunitatea ţiganilor. Aceasta este povestea primilor lideri ai etniei care au cerut să nu mai fie numiţi ţigani, ci romi.

DIN INTERBELIC. Ce tipărea „Glasul romilor” pe prima Edit

„Glasul romilor” a apărut prima dată pe 1 noiembrie 1934. Se voia a fi o foaie pentru organizaţia condusă, pe atunci, de Gheorghe Niculescu. Un rom prosper, angrosist florar, proprietarul Florăriei “La doi trandafiri”, Gheorghe Niculescu apare prin unele date şi cu numele de „Gogu floraru”. Avea totuşi studii, cel mai probabil primare, după cum afirmă istoricul Viorel Achim, care a studiat în profunzime istoria romilor.

Ziarul lui Niculescu e plin de articole elogioase la adresa fondatorului. Dar şi de dovezi de apropiere faţă de biserică şi monarhie. În timp – ziarul a apărut doar în 15 ediţii, din 1934, până în 1941, deşi se dorea a fi unul săptămânal - , va ridica articole elogioase inclusiv la adresa mareşalului Ion Antonescu, cu puţin timp înainte de deportarea romilor în Transnistria. Printre texte se strecurau şi chemări la emancipare sau se cereau drepturi pentru comunitate.

Primul număr. Un botez Edit

Articolul de fond din numărul 1al „Glasului romilor” e unul optimist, cu ton revoluţionar. Semnat de N. Lenghescu-Cley - un muzician rom devenit redactor la „Glasul romilor” şi autor, ulterior, chiar al „Imnului romilor” (publicat, cu note şi versuri, în aceeaşi publicaţie a Uniunii) – articolul cheamă la emancipare.

„Fraţi romi, ceasul emancipărei şi redeşteptărei neamului Rom, a sunat. (...) Am fost lăsaţi la voia soartei, la fel cum e o barcă pe voia valurilor furtunoase ale mărei, aruncată din val în val, din talaz în talaz, fără de nici un sprijin, fără de nici un ajutor, fără de nici o destinaţie”, scria Lenghescu-Cley. Adăuga că romii şi-au făcut „întotdeauna datoria - către Ţară şi Rege”. Că etnicii vor rămâne „dinastici şi credincioşi Tronului până la moarte” şi că „dintre fraţii noştri nu s’a găsit până acuma nici un trădător de ţară”. „Am fost întotdeauna buni cetăţeni. Merităm deci şi noi o soartă mai bună(...). Merităm să fim auziţi şi ajutaţi”.

Alături, sub titlul „O zi de sărbătoare”, fondatorul ziarului, Niculescu, autointitulat şi „voievod” al romilor, apare înconjurat de mai mulţi oficiali ai vremii, printre care Patriarhul Miron Cristea, prefectul şi primarul oraşului Ploieşti, prezenţi la botezul a o sută de romi nomazi. De-a lungul celor 15 numere lansate în cei şapte ani cât a existat „Glasul romilor”, primele pagini au fost, de cele mai multe ori, loc pentru fotografia regelui. Când, în aprilie 1939 s-a împlinit un an de la adoptarea noii Constituţii, un întins articol vorbea despre legea fundamentală ca „rod al frământării marelui suflet” al Regelui Carol al II-lea.

Se strecurau totuşi şi articole despre obiceiurile romilor, întinse reportaje despre „meserii cari dispar”.

„Meserii cari dispar” Edit

Redactorii gazetei romilor se plângeau, de exemplu, că deşi „în şatră, ursul este considerat membru al familiei, jucându-se cu copiii, mâncând la masa cu stăpânul şi dormind sub acelaşi acoperământ”, ursarii nu-şi mai puteau „exercita meseria, deoarece Societatea pentru protecţia animalelor îi opreşte”. Sau că „odată cu dispariţia pieţei de zarzavat şi a halei de peşte, au început să dispară chivuţele sau bidinăresele (femei care se ocupau cu zugrăvitul – n.r.)”. De asemenea, se cerea voie din partea autorităţilor ca pieptănarii (vânzători şi producători de piepteni) să fie lăsaţi „să-şi exercite migăloasa lor meserie la periferii”.

Nici ghicitoarele – categorie care şi azi ţine articole de ziar – nu o duceau prea bine, dacă e să privim ce publica „Glasul romilor”, în 1938. Pe atunci nu interveneau şi referinţe la cercetări penale în articole legate de ele, ci, mai degrabă, valuri de nostalgie. „(...) Cu 5 lei descântau de deochi, sperietură sau friguri şi uneori ofereau şi câte o buruiană de leac.(...) În locul lor au apărut: magicienii, chiromanţii, hipnotizatorii şi spiritualiştii, cari nu pretind decât 100-300 lei sau poate chiar mai mult pentru o şedinţă”, scria un anume redactor, T. Pantazescu.

Ultima ediţie, cu mareşalul Antonescu Edit

În aprilie 1941 apărea ultimul număr al ziarului. „Glasul romilor” avea în centrul primei pagini potretul Regelui Mihai. Şi dedesubt: „(...) Întreg poporul priveşte cu încredere spre El, care ne va conduce destinele Ţărei şi a o repune în drepturile ei şi în hotarele fireşti”. Alături, apărea un articol elogios la adresa mareşalului Ion Antonescu. Deportările romilor în Transnistria ţineau încă de domeniul imaginarului. „Ostaş integru, figură proeminentă, energic şi bun conducător al treburilor ţărei, Generalul Ioan Antonescu a dovedit-o atât ca militar, cât şi ca conducător, iar în urma evenimentelor din 6 septembrie 1940 şi până în prezent, s-a afirmat ca atare”, îl descriau romii pe mareşal, cu vreo două luni înainte ca România să intre, alături de Germania lui Hitler, în cel de-al Doilea Război Mondial.


FINAL. Ultimul număr din „Glasul romilor”, cu Regele Mihai și mareșalul Ion Antonescu (SURSA: CENTRUL DE STUDII ROME, UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI)
Nicolae ComanAdded by Nicolae Coman

ISTORIA UNEI MIŞCĂRI SOCIALE. Luptă pentru titlul de „voievod al ţiganilor” Edit

Gheorghe Niculescu a condus Uniunea Generală a Romilor din România din 1934, a scris la ziarul fondat de el şi a încercat să-şi ridice comunitatea. Ideea organizaţiei nu a fost însă a lui Niculescu. În aprilie 1933, Calinic I. Popp Şerboianu - considerat om al credinţei, dar care nu mai făcea parte din clerul ortodox - a pus bazele „Asociaţiei Generale a Ţiganilor dinRomânia”. La scurt timp, conflictele interne din cadrul comunităţii aveau să intre în atenţia autorităţilor.

Într-un referat întocmit pe 27 martie 1936 (document cuprins în volumul „Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944)”, editat de istoricii Lucian Nastasă şi Andrea Varga), un anume comisar Cernăianu nota despre organizaţiile romilor din interbelic, conturând conflictul dintre liderii romilor de atunci.

Primii membri Edit

Referatul consemnează că, la 27 august 1933, societatea lui Popp Şerboianu „a lansat un apel către toţi ţiganii din România, prin care îi cheamă către o nouă viaţă”.

Imediat, s-au înscris în asociaţie vreo 400 de romi, „majoritatea din Bucureşti şi împrejurimi”. Lucrurile nu mergeau însă ca unse, scrie comisarul. „Propaganda pentru captarea cât mai multor membri în Asociaţie era grea, datorită faptului că ţiganii stabili sunt săraci, iar nomazii nu se împăcau cu ideea de asociaţie, din cauza nestabilităţii lor”.

Competiţia Edit

În septembrie al aceluiaşi 1933, în paralel cu asociaţia lui Şerboianu, Gheorghe A. Lăzureanu-Lăzurică - asociat iniţial cu Şerboianu – înfiinţa Uniunea Generală a Romilor din România. Încă din titulatura noii organizaţii, Lăzărescu-Lăzurică, absolvent al şcolii superioare de comerţ, „depozitar de lemne şi furaje”, semnatar ocazional prin „Adevărul literar” sau „Universul”, punea pe tapet dorinţa sa de a fi numit „rom” şi nu „ţigan”. De altfel, într-un apel lansat de Lăzărescu-Lăzurică, acesta îşi şi justifica gestul şi-l ataca pe Şerboianu: „Ne adresăm vouă nu cu titulatura de „ţigani”, pentru că este o denumire falsă şi batjocoritoare, ci pe numele nostru adevărat de „romi”, adică oameni,iubitori de libertate, jocuri şi muzică.

Acest lucru trebuia să-l ştie acel preot care se intitulează „arhimandrit” şi „preşedinte” al Asociaţiei Generale a Ţiganilor din România, titluri însuşite fără drept şi prin uzurpare, din care cauză a şi fost izgonit din asociaţie şi seviciile bisericeşti, fiind acuzat de catolicism şi duşman al religiei noastre ortodoxe. E vorba de Calinic Şerboianu”, transmitea Lăzureanu-Lăzurică, atacându-şi rivalul.

Corneliu Zelea Codreanu, membru onorific Edit

Referatul comisarului Cernăianu aprofundează această rivalitate apărută între Şerboianu şi Lăzureanu-Lăzurică. „Acţiunea lui Lăzureanu(...) se datorează faptului că începuse să-l suspecteze pe arhimandrit, bănuindu-l că ar intenţiona să convertească pe ţigani la biserica unită.(...) În propaganda sa, Lăzurică are sprijinul ziarului „Universul”, precum şi al patriarhiei, deoarece arhimandritul Calinic Şerboianu nu mai făcea parte din clerul ortodox”, arată referatul. În 1933, Lăzureanu reuşeşte chiar, prin Uniunea proaspăt lansată, să organizeze primul congres al romilor. 200 de persoane participă. Paradoxal, prin seria de membri onorifici anunţaţi atunci se afla şi Corneliu Zelea Codreanu, scrie în referatul lucrătorului de la Interne.

Niculescu la putere Edit

Ascensiunea florarului Gheorghe Niculescu este trecută şi ea, simplu, în referat: „În toamna lui 1934, Lăzurică Lăzureanu este debarcat de la conducerea Asociaţiei Generale a Romilor de către Gh. Niculescu, comerciant, consilier la Ministerul Muncii şi Sfatul Negustoresc, care se alege voievod şi preşedinte general al romilor din România”. Lăzureanu avea să se asocieze cu Şerboianu, acum, pentru a-l ataca pe noul „voievod”, Niculescu. Asociaţia celor doi, însă, nu a rezistat, Uniunea lui Niculescu rămânând pe poziţii.

Svastica pe ziare ale romilor Edit

Uniunea a funcţionat în această formulă până în 1941 –s-a mai încercat reluarea activităţii după război, dar fără succes. Istoricul Lucian Nastasă sintetizează puţinele informaţii existente despre liderii ţiganilor în contextul războiului şi al deportării. Aceştia „nu au pătimit în timpul războiului. Gheorghe Niculescu a trimis un memoriu (cu privire la deportarea romilor – n.r.), dar i s-a răspuns că vor fi trimişi doar ţiganii certaţi cu legea şi se pare că i-a fost suficient acest răspuns, pentru ca nu a mai insistat.(...) Semnificativ este însă faptul că de regulă aceşti lideri romi şi organele lor de expresie mergeau cu „puterea”, întâlnind chiar paradoxul ca în perioada guvernării Goga-Cuza pe frontispiciul unor periodice ale romilor să găsim svastica!”, spune istoricul. După război, organizaţia lui Niculescu a fost practic absorbită de noul regim comunist care a transformat orice formă de organizare într-una îndreptată doar spre socialism. Niculescu şi alţi lideri romi „vechi” – după cum a descoperit istoricul Viorel Achim - au fost îndepărtaţi din viaţa publică.

ÎN COMUNISM. Sfârşitul lui Niculescu, un „element antidemocratic” Edit

Istoricul Viorel Achim a urmărit ce s-a petrecut cu organizaţiile romilor şi, implicit, cu liderul lor, Gheorghe Niculescu după cel de-al Doilea Război Mondial. În articolul său “Încercarea romilor din România de a obţine statutul de naţionalitate conlocuitoare, 1948-1949”, publicat în Revista Istorică, nr. 5-6, din 2010, Achim descrie soarta pe care organizaţia lui Niculescu a avut-o. De asemenea, din datele sale, Niculescu a fost îndepărtat, treptat, pe motiv că ar fi fost „burghez”, dispărând astfel din actele referitoare la romi în comunism şi lăsând în urmă o biografie al cărui final rămâne un mister. Uniunea Generală a Romilor din România (UGRR) „şi-a reluat activitatea la începutul anului 1945, sub conducerea vechiului comitet, în frunte cu Gheorghe Niculescu, un comerciant de flori din Bucureşti”, scrie Viorel Achim.

Treptat, uniunea a trecut de partea noilor autorităţi, care au avut grijă să verifice „originile” liderilor. La îndepărtarea lui Niculescu a contribuit şi un gest făcut de acesta.

Un gest imprudent Edit

„La 7 august 1946, în calitatea sa de preşedinte al UGRR, Niculescu s-a adresat în scris lui Petru Bejan, fruntaş al Partidului Naţional Liberal (Tătărescu) – un partid mic desprins din Partidul Naţional Liberal (PNL) – şi ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul Petru Groza. I-a propus colaborarea politică şi electorală, promiţându-i voturile romilor în alegerile care urmau să aibă loc la 19 noiembrie 1946, în schimbul includerii pe lista parlamentară a unor candidaţi romi. Fruntaşul liberal nu a dat curs acestei cereri. Serviciul Special de Informaţii a aflat însă de scrisoare şi autorităţile au luat legătura cu UGRR „pentru a împiedica să fie captată de reacţiune””, scrie Viorel Achim. UGRR a fost desfiinţată prin decizia Consiliului de Miniştri din 25 ianuarie 1949, cu privire la dizolvarea unor asociaţii culturale persoane juridice. Liderii organizaţiei, luaţi prin surprindere, au cerut să se reorganizeze după noul sistem al asociaţiilor socialiste, eliminând „elementele nesănătoase”, printre care şi pe Niculescu. În urma verificărilor făcute de comunişti asupra noii conduceri a organizaţiei romilor, „se menţionează faptul că acest comitet a eliminat din rândurile sale elementele antidemocratice, cum au fost Gheorghe Niculescu, „comerciant şi reacţionar”, şi Vasile Duţan, „suspect legionar””, scrie Viorel Achim.

PERSPECTIVA ISTORICULUI. Romilor „le-au lipsit până atunci lideri prestigioşi” Edit

Istoricul Lucian Nastasă, care a studiat, alături de Andrea Varga, activitatea primilor „ONG-işti” romi, din interbelic, a explicat, pentru „Evenimentul zilei”, cum a fost posibilă o astfel de mişcare socială, ulterior diluată, până la dispariţie, în comunism.

Cum au apărut organizaţiile romilor din intebelic? Edit

De la finele veacului XIX asistăm la apariţia şi dezvoltarea auto-percepţiei de sine a populaţiei rome de la noi. Deşi romii n-au manifestat o conştiinţă naţională prea evidentă, au dat însă dovadă de o intensă conştiinţă culturală şi comunitară.

În fond, ideea nu era nouă, romilor lipsindu-le până atunci acei lideri cât de cât prestigioşi, care să le afle şi un rost social, ba chiar şi politic, pentru că până atunci cam singurul lucru care-i reunise în faţa interlocutorilor externi au fost criteriile de clan şi, oarecum, cele profesionale.

În ceea ce priveşte „Asociaţia Generală a Ţiganilor din România”, scopul declarat al acesteia a fost cuprins într-un Apel către toţi ţiganii din România, acoperind în mare două direcţii fundamentale de soluţionat în viaţa acestei etnii: una de ordin cultural (înfiinţarea de grădiniţe pentru copii, accesul la educaţie, pregătire profesională calificată, fondarea unei „Universităţi populare” ţigăneşti, editarea unui organ de expresie periodic, conservarea şi cultivarea tradiţiilor etc) şi alta de natură socială (înfiinţarea de cantine populare pentru săraci, a unui spital, cămine pentru cei fără locuinţă, crearea de organisme financiare pentru întrajutorare, asistenţă medicală şi juridică gratuită, intervenţia pe lângă autorităţi pentru sedentarizarea ţiganilor nomazi prin împroprietărire cu loturi de pământ etc), prevederi însoţite de dorinţa expresă a liderilor ţigani de a rezolva problemele de imagine ale etniei (de natură infracţională, moralitate etc) şi interdicţia de a implica asociaţia în viaţa politică.

În ce priveşte celelalte asociaţii apărute? Edit

Asociaţia mai sus amintită, era creaţia nu doar a lui Calinic I. Popp-Şerboianu, ci şi a lui A. Lăzărescu-Lăzurică, rom de origine şi prosper om de afaceri bucureştean, semnatar ocazional al câtorva articole în „Universul” şi „Adevărul literar”.

Şi cum două săbii nu încap în aceeaşi teacă, la numai câteva luni de la constituirea Asociaţiei amintite, între cei doi lideri au apărut divergenţe, ceea ce va face ca în luna septembrie 1933 să apară „Uniunea Generală a Romilor din România”, sub conducerea lui Lăzărescu-Lăzurică. Cât priveşte programul Uniunii, dezideratele nu diferă de cele cuprinse în Apelul mai sus menţionat, însă sub aspect organizatoric Lăzărescu este mult mai activ, reuşind să convoace la 8 octombrie 1933 primul congres al ţiganilor din România şi să fie ales „voievod” al acestora, activând totodată o serie de filiale judeţene.

Semnificativ este faptul că Uniunea a fost imediat susţinută de Biserica Ortodoxă Română prin reprezentantul ei, patriarhul Miron Cristea, iar ca preşedinte de onoare a fost numit Grigoraş Dinicu, descendentul unei vechi familii de virtuoşi lăutari, absolvent al Conservatorului din Bucureşti şi inegalabil mesager al tradiţiilor muzicale româneşti şi ţigăneşti în străinătate (numit „Rege al ţiganilor” de The Daily Chronicale din Londra, la 24 februarie 1928). Mai mult chiar, Lăzărescu-Lăzurică impune pentru întâia dată în conştiinţa contemporanilor utilizarea noţiunii de rom în locul celei de ţigan, care în limba etniei înseamnă "om", "bărbat", extinsă de el la semnificaţia de "om iubitor de libertate".

Cât şi cum a rezistat această asociaţie? Edit

Nici această Uniune nu a fost ferită de rivalităţi interne, la 29 mai 1934 G.A. Lăzărescu fiind nevoit a demisiona din fruntea Uniunii, noul „voievod” devenind Gh. Niculescu, comerciant din Bucureşti, care va modifica titulatura în „Asociaţia Uniunii Generale a Romilor din România”.

În fapt, ceea ce părea un transfer paşnic de atribuţii între Lăzărescu şi Niculescu, a căpătat ulterior aspectul unei rivalităţi aprige, cel dintâi aliindu-se cu C.I. Popp-Şerboianu, ambele grupări desfăşurând o intensă campanie de atragere a filialelor din ţară, îndeosebi a celor din Ardeal, mai bine organizate şi cu resurse financiare mult mai consistente. În acest context, din toamna anului 1934 până în primăvara celui următor au avut loc o serie de adunări ale filialelor judeţene, cu scop organizatoric, dar şi de adeziune la una din cele două organizaţii.

Aceste organisme asociative au avut şi obiective politice? Edit

Şi da, şi nu, deşi restituţiile documentare înclină mai curând spre „Da”! Întrucât trebuie spus faptul că „Asociaţia Uniunii Generale a Romilor din România” a funcţionat – mai mult sau puţin activ - până în 1941, timp în care - până în martie 1938, când s-au dizolvat toate asociaţiile, grupările şi partidele politice - a colaborat cu diverşi lideri politici neromi în vederea trimiterii în Parlamentul ţării a câtorva reprezentanţi.

Se cuvine a menţiona linia oarecum autonomă a organizaţiei regionale a ţiganilor din Oltenia, sub conducerea lui Aurel Manolescu-Dolj, care încă din septembrie 1933 a editat periodicul „Timpul”, la Craiova, devenit din anul următor organ de expresie al filialei romilor din localitate, cu simpatii declarate când faţă de Calinic Popp-Şerboianu şi Lăzărescu-Lăzurică, când faţă de Gh. Niculescu.


Sursa: EvZ.ro

Vezi şi Edit

Around Wikia's network

Random Wiki